În fiecare an, pe 31 octombrie, străzile orașelor din România se animă de copii costumați în vrăjitoare, scheleți și vampiri, în timp ce vitrinele magazinelor sunt împodobite cu dovleci de plastic, păianjeni de pluș și bomboane în ambalaje portocalii.
Pentru mulți dintre noi, Halloween-ul pare o sărbătoare americană, cunoscută din filme și seriale, ajunsă în România după 1990, odată cu televiziunea prin cablu și răspândirea cursurilor de limba engleză.
În realitate, povestea acestei sărbători este mult mai veche și mai complicată.
Originile ei se află în Irlanda de acum aproximativ două mii de ani, dar obiceiurile asociate Halloween-ului s-au schimbat de-a lungul secolelor, sub influența Bisericii medievale, a hotărârilor unui papă și a tradițiilor unei mănăstiri din Burgundia, regiune aflată astăzi în Franța.
În secolul al XIX-lea, emigranții irlandezi, care fugeau de foamete, au dus aceste tradiții peste Atlantic, în America, unde au căpătat forme noi.
Mai târziu, Halloween-ul s-a întors în Europa, de această dată ca o sărbătoare popularizată de filme, costume, decorațiuni și o întreagă industrie comercială.
Iar unul dintre cele mai surprinzătoare detalii este că simbolul Halloween-ului nu a fost dintotdeauna dovleacul sculptat, ci napul (o legumă rădăcinoasă, asemănătoare cu ridichea, cu miez alb și coajă albă sau violacee), în care oamenii obișnuiau să sculpteze chipuri înfricoșătoare.
Samhain — Vechea sărbătoare a celților
Povestea începe cu Samhain, un cuvânt din vechea limbă a irlandezilor, pronunțat aproximativ „sau-in”, care desemna o veche sărbătoare celebrată în Irlanda, Scoția și Insula Man în noaptea dintre 31 octombrie și 1 noiembrie, marcând sfârșitul sezonului cald și începutul iernii.
Calendarul tradițional celtic, în forma în care ni s-a transmis, împărțea anul în patru praguri, iar cele două mari axe ale sale erau Beltane, la 1 mai, care deschidea jumătatea luminoasă a anului, și Samhain, care o încheia și o deschidea pe cea întunecată.
O împărțire asemănătoare a anului întâlnim și în tradiția populară românească, unde Sângiorzul (Sfântul Gheorghe), sărbătorit pe 23 aprilie, marca începutul sezonului pastoral, iar Sâmedru (Sfântul Dumitru), pe 26 octombrie, vestea încheierea lui.
Primăvara, turmele erau urcate la munte, iar toamna coborau spre sate, astfel că, deși trăiau la capete opuse ale Europei, păstorii din Carpați și cei din Irlanda își organizau viața după același ritm al anotimpurilor.
Pentru vechii celți, Samhain era și vremea pregătirilor pentru iarnă. O parte dintre animale erau sacrificate, pentru a reduce numărul celor care trebuiau hrănite în lunile reci, iar carnea era conservată pentru perioada următoare.
Era un moment al belșugului, dar și al nesiguranței, fiindcă proviziile adunate trebuiau să ajungă până la primăvară.
În jurul acestei treceri de la un anotimp la altul s-a conturat una dintre cele mai cunoscute credințe asociate sărbătorii: în noaptea de Samhain, hotarul dintre lumea oamenilor și cea supranaturală devenea mai ușor de trecut.
Se credea că spiritele morților, dar și ființele numite Aos Sí, „oamenii dealurilor”, despre care tradiția spunea că locuiau în movilele străvechi, puteau pătrunde în lumea celor vii.
Textele irlandeze medievale sunt pline de povești petrecute la Samhain, iar una dintre cele mai vestite este Aventura lui Nera, în care un războinic pleacă în noaptea sărbătorii să spânzure un vinovat și ajunge, fără să vrea, într-o lume paralelă, unde vede, ca într-o viziune, nimicirea reședinței regale de la Cruachan.
Alte relatări spun că tocmai în noaptea de Samhain s-au dat marile bătălii mitologice dintre zeii vechii Irlande și rivalii lor, ceea ce conferă sărbătorii o aură de prag, de moment în care lumea își schimbă regulile.
Ce știm cu adevărat și ce s-a inventat mai târziu
Există însă un detaliu important pe care multe relatări despre Halloween îl trec cu vederea: cea mai mare parte a informațiilor despre Samhain provine din texte medievale, redactate de călugări creștini, la câteva secole după ce vechile credințe celtice începuseră să fie înlocuite de creștinism.
Prin urmare, nu avem o descriere directă a sărbătorii, făcută de oamenii care o celebrau în Antichitate.
Druizii, preoții vechilor comunități celtice, nu ne-au lăsat propriile relatări scrise, iar numeroasele povești despre sacrificii umane, ruguri uriașe și un presupus „zeu al morții” numit Samhain au apărut sau au fost popularizate mult mai târziu.
De exemplu, Samhain nu era numele unui zeu al morții, așa cum se afirmă uneori. Această interpretare a fost răspândită începând cu secolul al XVIII-lea, fără să fie susținută de izvoarele antice.
La fel de cunoscută este povestea „omului de nuiele”, o construcție uriașă în care ar fi fost închiși și arși oameni de vii. Imaginea provine dintr-o relatare a lui Iulius Cezar despre practicile religioase ale galilor, dar acesta nu o asociază cu Samhain.
Legătura dintre cele două a fost făcută ulterior, mai ales în secolul al XIX-lea, și a fost popularizată inclusiv prin lucrările antropologului James George Frazer, autorul cărții Creanga de aur.
Istoricii contemporani, printre care și britanicul Ronald Hutton, privesc cu mai multă prudență asemenea interpretări. Existența și importanța sărbătorii Samhain nu sunt puse la îndoială, însă multe dintre ritualurile atribuite astăzi vechilor celți nu pot fi demonstrate.
Un indiciu interesant despre vechiul calendar celtic vine din Galia romană. În anul 1897 a fost descoperit Calendarul de la Coligny, un calendar gravat pe plăci de bronz, redactat în limba galică, în care apare numele unei luni, Samonios.
Asemănarea cu Samhain a atras atenția cercetătorilor, deși legătura exactă dintre cele două denumiri rămâne discutată.
Așadar, Samhain a fost o sărbătoare reală, asociată cu trecerea de la sezonul cald la cel rece, într-o lume în care agricultura și creșterea animalelor hotărau ritmul vieții. În jurul ei s-au păstrat povești despre ființe supranaturale și apropierea dintre lumea oamenilor și cea nevăzută, dar nu toate obiceiurile spectaculoase prezentate astăzi drept ritualuri celtice au o bază istorică sigură.
Cum s-au împletit tradițiile celtice cu sărbătorile creștine
Odată cu răspândirea creștinismului în Irlanda și Britania, vechile tradiții au început să se împletească cu sărbătorile religioase ale noii credințe. Un rol important în această transformare l-a avut Ziua Tuturor Sfinților, a cărei dată s-a schimbat de-a lungul timpului.
La Roma, în anul 609, Panteonul, fostul templu dedicat zeilor romani, a fost transformat într-o biserică închinată Fecioarei Maria și tuturor martirilor. Evenimentul era comemorat pe 13 mai, dată asociată ulterior cu istoria sărbătorii Tuturor Sfinților.
În secolul al VIII-lea, papa Grigore al III-lea a consacrat o capelă din Bazilica Sfântul Petru în cinstea tuturor sfinților, legând această celebrare de 1 noiembrie.
Mai târziu, în secolul al IX-lea, în timpul papei Grigore al IV-lea, sărbătoarea s-a răspândit și în alte regiuni ale Europei creștine.
A fost aleasă această dată pentru a înlocui vechea sărbătoare celtică Samhain? Istoricii nu au ajuns la un acord.
Unii văd în apropierea celor două sărbători o încercare de a integra tradițiile păgâne în calendarul creștin, în timp ce alții atrag atenția că Ziua Tuturor Sfinților era celebrată la 1 noiembrie în unele comunități irlandeze și anglo-saxone înainte ca această dată să fie adoptată pe scară mai largă.
Indiferent de motivul alegerii datei, vechile obiceiuri populare din Irlanda și Scoția au continuat să existe alături de sărbătorile creștine, iar din împletirea acestor tradiții avea să se formeze, de-a lungul secolelor, Halloween-ul pe care îl cunoaștem astăzi, așa cum vom vedea în continuare.
Un alt moment important a venit din Franța, de la mănăstirea Cluny, unul dintre cele mai influente centre monahale ale Europei medievale.
În anul 998, potrivit datării tradiționale, Odilon, starețul mănăstirii, a hotărât ca pe 2 noiembrie, imediat după Ziua Tuturor Sfinților, călugării să se roage pentru sufletele tuturor credincioșilor morți.
Obiceiul s-a răspândit treptat și în alte comunități creștine, contribuind la consacrarea zilei de Pomenire a Tuturor Credincioșilor Răposați, cunoscută și drept Ziua Morților.
Astfel, în tradiția creștină occidentală, trei zile consecutive au ajuns să fie strâns legate între ele: 31 octombrie, ajunul sărbătorii, 1 noiembrie, Ziua Tuturor Sfinților, și 2 noiembrie, ziua dedicată pomenirii morților.
În limba engleză, seara de 31 octombrie era numită All Hallows’ Eve, adică „Ajunul Tuturor Sfinților”. Cu timpul, denumirea s-a prescurtat în Hallowe’en, apoi în forma cunoscută astăzi: Halloween.
În Evul Mediu, în Anglia, Scoția și Irlanda, aceste zile erau însoțite de obiceiuri care amintesc de sărbătoarea modernă.
În unele comunități engleze, oamenii săraci mergeau din casă în casă și primeau mici prăjituri numite soul cakes, adică „prăjituri pentru suflete”, în schimbul promisiunii că se vor ruga pentru rudele decedate ale celor care le ofereau.
În Irlanda și Scoția s-au păstrat și tradiții ale deghizării, în care oamenii purtau măști sau costume și mergeau dintr-o gospodărie în alta. Aceste obiceiuri, documentate mai ales în perioadele ulterioare Evului Mediu, au contribuit la apariția practicilor pe care le asociem astăzi cu Halloween-ul.
Sărbătoarea modernă începea astfel să prindă contur, dintr-un amestec de tradiții populare, ritualuri creștine de pomenire a morților, măști și obiceiul de a merge din casă în casă.
Napul din care s-a născut dovleacul
Unul dintre cele mai cunoscute personaje ale folclorului irlandez este Jack cel Zgârcit (Stingy Jack), un om atât de șiret încât, potrivit legendei, a reușit să-l păcălească până și pe diavol.
Povestea spune că Jack l-a înșelat pe diavol de mai multe ori, obținând în cele din urmă promisiunea că acesta nu îi va lua sufletul. Numai că, atunci când a murit, Jack nu a fost primit nici în rai, din cauza vieții sale pline de păcate, nici în iad, pentru că diavolul trebuia să-și respecte cuvântul.
Condamnat să rătăcească pentru totdeauna prin întuneric, Jack a primit de la diavol un singur lucru: un cărbune aprins, cu care să-și lumineze drumul. L-a așezat într-un nap scobit, transformându-l într-un felinar pe care avea să-l poarte în nesfârșita sa rătăcire.
De aici provine, potrivit tradiției populare, numele de jack-o’-lantern, o expresie engleză care poate fi tradusă prin „Jack cu felinarul” și care a ajuns să desemneze dovleacul luminat din interior, devenit simbolul Halloween-ului.
În Irlanda și Scoția, oamenii obișnuiau să scobească napi și alte legume rădăcinoase, în care sculptau chipuri înfricoșătoare. Așezate la ferestre sau în apropierea caselor, aceste felinare erau folosite, potrivit credințelor populare, pentru a ține la distanță spiritele rele.
Obiceiul a traversat Atlanticul odată cu emigranții irlandezi, al căror număr a crescut considerabil în timpul Marii Foamete din Irlanda (1845–1852), când sute de mii de oameni și-au părăsit țara în căutarea unei vieți mai bune.
În America, irlandezii au descoperit că dovleacul, cultivat din abundență și disponibil toamna, era mult mai potrivit pentru confecționarea felinarelor. Era mai mare, mai ușor de scobit și oferea suficient spațiu pentru a sculpta chipuri cât mai expresive.
Astfel, dovleacul a înlocuit treptat napul, iar vechiul obicei irlandez a căpătat în America înfățișarea pe care o cunoaștem astăzi.
Un simbol devenit celebru în întreaga lume s-a născut, așadar, dintr-o legendă irlandeză, un nap scobit și o schimbare cât se poate de practică.
America și drumul de întoarcere
În cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, Halloween-ul a rămas în America o sărbătoare întâlnită mai ales în comunitățile de imigranți, unde oamenii organizau jocuri, petreceri și ghicitori, iar tinerii obișnuiau să facă farse.
La începutul secolului XX, însă, unele dintre aceste farse au devenit tot mai neplăcute, ajungând uneori la distrugerea bunurilor și alte acte de vandalism. În anumite orașe, situația a devenit suficient de serioasă încât autoritățile, școlile și organizațiile locale au început să caute modalități de a canaliza altfel energia tinerilor.
În acest context s-a răspândit treptat unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri ale Halloween-ului: copiii costumați merg din casă în casă și cer dulciuri, în loc să facă farse vecinilor.
Obiceiul a devenit cunoscut sub numele de trick or treat, expresie care poate fi tradusă aproximativ prin „dulciuri sau farsă”. Una dintre cele mai vechi mențiuni tipărite ale acestei formule apare într-un ziar canadian din 1927, semn că tradiția începuse deja să prindă rădăcini în America de Nord.
În deceniile următoare, Halloween-ul a câștigat tot mai multă popularitate în Statele Unite, deși răspândirea sa a fost încetinită temporar de Al Doilea Război Mondial, când zahărul era raționalizat, iar dulciurile se găseau mai greu.
🎃 După război, mai ales în anii 1950, sărbătoarea a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Prosperitatea economică, extinderea cartierelor suburbane și numărul mare de familii cu copii au favorizat răspândirea obiceiului de a merge din ușă în ușă după dulciuri.
În același timp, producătorii de bomboane, costume și decorațiuni au început să transforme Halloween-ul într-o importantă ocazie comercială.
Astăzi, Halloween-ul reprezintă în Statele Unite o industrie de peste zece miliarde de dolari anual, potrivit estimărilor din ultimii ani. Costume, dulciuri, dovleci, decorațiuni și petreceri fac parte dintr-o sărbătoare care a depășit de mult granițele comunităților irlandeze.
Iar povestea a făcut, într-un fel, un cerc complet.
Prin filme, seriale, reclame și, mai târziu, prin televiziunea prin cablu și internet, Halloween-ul s-a răspândit din America înapoi în Europa, inclusiv în România, unde a devenit tot mai cunoscut după 1990.
Astfel, o sărbătoare ale cărei rădăcini se află în vechile tradiții ale Irlandei a traversat Atlanticul odată cu emigranții, s-a transformat în societatea americană și s-a întors pe continentul european sub forma unui fenomen cultural și comercial răspândit în întreaga lume.
Între Moși și Halloween: cazul românesc
În România, Halloween-ul a început să câștige popularitate după 1990, odată cu răspândirea filmelor și serialelor americane, a cursurilor de limba engleză și a petrecerilor tematice organizate în școli și cluburi.
Încă de la început, sărbătoarea a stârnit reacții diferite.
Pentru unii, era doar un prilej de distracție, în special pentru copii și tineri. Pentru alții, inclusiv pentru reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, măștile înfricoșătoare, vrăjitoarele și simbolurile asociate morții sau magiei nu aveau ce căuta într-o tradiție creștină.
Dincolo de aceste controverse, există însă un aspect interesant: românii au propriile obiceiuri de pomenire a morților, păstrate de secole și strâns legate de viața religioasă și de credințele populare.
Un exemplu îl reprezintă Moșii de toamnă, o zi dedicată pomenirii celor trecuți din viață, când oamenii merg la biserică, aprind lumânări și împart colivă, colaci, vin și alte bucate în amintirea celor dispăruți.
În Transilvania, mai ales în comunitățile catolice și greco-catolice, zilele de 1 și 2 noiembrie sunt marcate prin vizitarea mormintelor și aprinderea lumânărilor. În multe localități, cimitirele se luminează seara, iar familiile se adună pentru a-i pomeni pe cei dragi.
Există și tradiții populare care amintesc, prin atmosfera lor, de credințele asociate Halloween-ului.
În unele zone ale țării, noaptea dinaintea Sfântului Andrei, sărbătorit pe 30 noiembrie, era considerată o perioadă în care strigoii puteau umbla printre cei vii. Oamenii ungeau ușile și ferestrele cu usturoi, despre care credeau că îi putea apăra de spiritele rele.
Iar legătura dintre România și Halloween mai are un capitol, poate cel mai cunoscut în întreaga lume: Dracula.
Personajul creat de scriitorul irlandez Bram Stoker, în romanul publicat în 1897, a fost asociat ulterior cu voievodul muntean Vlad Țepeș, deși vampirul din literatură și figura istorică sunt două personaje foarte diferite.
Astăzi, Dracula este unul dintre simbolurile internaționale ale Halloween-ului, iar Castelul Bran atrage numeroși turiști prin evenimentele tematice organizate în această perioadă, chiar dacă legătura sa istorică directă cu Vlad Țepeș este limitată.
Astfel, Halloween-ul a ajuns în România ca o sărbătoare împrumutată din cultura americană, dar a întâlnit aici o lume în care pomenirea morților, poveștile despre strigoi și credințele legate de lumea nevăzută existau deja de secole.
Pomenirea morților, din Antichitate până astăzi
Dacă privim dincolo de diferențele dintre aceste tradiții, descoperim un obicei care se repetă de mii de ani, din culturi îndepărtate unele de altele: oamenii oferă hrană în amintirea celor morți, fie că vorbim despre pomana românească, despre coliva ortodoxă sau despre prăjiturile oferite în Anglia medievală în schimbul rugăciunilor pentru cei dispăruți.
Obiceiul este mult mai vechi decât creștinismul.
În Mesopotamia, în urmă cu aproximativ patru mii de ani, exista un ritual numit kispum, prin care familiile își cinsteau strămoșii oferindu-le pâine, apă și alte daruri. De obicei, fiul cel mare avea datoria de a îngriji cultul funerar al tatălui său, pentru ca spiritul acestuia să nu fie uitat.
O imagine asemănătoare apare și în literatura mesopotamiană. Într-un episod al Epopeii lui Ghilgameș, Enkidu îi povestește prietenului său despre soarta morților din lumea de dincolo.
Cei care au urmași și sunt pomeniți se bucură de o existență mai bună, în timp ce sufletele uitate, cărora nimeni nu le mai aduce ofrande, ajung să se hrănească din resturile aruncate.
Aceeași grijă pentru cei dispăruți se regăsește în numeroase civilizații, deși sărbătorile dedicate lor nu au loc întotdeauna toamna.
Romanii își cinsteau morții în februarie, în timpul sărbătorii Parentalia, când familiile vizitau mormintele și aduceau ofrande, dar și în mai, la Lemuria, când încercau să îndepărteze spiritele neliniștite.
În Grecia antică, anumite ritualuri ale sărbătorii Anthesteria, celebrată primăvara, erau legate de prezența spiritelor morților. Potrivit tradiției, oamenii luau măsuri pentru a se proteja de acestea, iar la încheierea sărbătorii le alungau printr-o formulă ritualică.
În China, sărbătoarea Qingming, celebrată de obicei în aprilie, aduce familiile la mormintele strămoșilor, unde acestea fac curățenie și depun ofrande.
În Japonia, festivalul Obon, organizat vara, este dedicat spiritelor strămoșilor, care, potrivit credințelor tradiționale, se întorc pentru scurt timp printre cei vii. În anumite regiuni, felinarele aprinse și lăsate să plutească pe apă simbolizează călăuzirea sufletelor înapoi spre lumea de dincolo.
În Mexic, pe 1 și 2 noiembrie, Día de Muertos (Ziua Morților) este marcată prin altare împodobite cu flori, fotografii, lumânări și mâncărurile preferate ale celor dispăruți.
Toate aceste tradiții arată că pomenirea morților nu aparține unui singur popor, unei singure religii sau unui anumit anotimp.
Deși toamna, când natura își pierde treptat verdeața, pare să ne amintească mai puternic de trecerea timpului, dorința oamenilor de a păstra legătura cu cei plecați există pretutindeni.
Privit din această perspectivă, Halloween-ul de astăzi, cu măști, costume, dovleci sculptați și copii care merg după dulciuri, face parte dintr-o istorie mult mai lungă.
Nu toate obiceiurile sale provin din ritualurile de pomenire a morților, dar în spatele unora dintre ele regăsim aceeași preocupare veche a omenirii: ce se întâmplă cu cei care mor și cum putem păstra vie amintirea lor?
De mii de ani, oamenii au încercat să răspundă acestei întrebări prin rugăciuni, lumânări, ofrande și mese pregătite în amintirea celor dispăruți.
Poate că tocmai aici se află cea mai profundă legătură dintre tradiții atât de diferite: în dorința de a nu-i uita pe cei care au făcut cândva parte din viața noastră.
La finalul acestei călătorii prin istorie, vă doresc tuturor o seară frumoasă și un Halloween plin de voie bună celor care îl sărbătoresc! 🎃