Undeva în subsolul Muzeului Britanic din Londra, într-o vitrină discretă, se află douăsprezece tăblițe de lut acoperite cu semne cuneiforme, vechi de aproape patru mii de ani, recuperate din ruinele bibliotecii regelui asirian Assurbanipal din Ninive.
Tăblițele sunt sparte, incomplete, roase de timp — unele fragmente lipsesc definitiv, îngropate încă undeva în pământul Irakului sau dispărute pentru totdeauna.
Și totuși, ceea ce se poate citi pe ele este suficient pentru a produce un frison care nu are nimic de-a face cu arheologia sau cu filologia: oamenii care le-au scris, acum patru milenii, se frământau cu exact aceleași întrebări cu care ne frământăm și noi.
Ce înseamnă să fii prieten cu adevărat. Ce facem cu moartea. Dacă există ceva dincolo de ea. Dacă o viață trăită cu intensitate valorează mai mult decât una trăită cu prudență. Dacă zeii sunt drepți sau arbitrari. Dacă nemurirea ar fi, cu adevărat, un dar sau o condamnare.
Epopeea lui Ghilgameș este cea mai veche operă literară din istoria omenirii despre care există mărturie scrisă — mai veche decât Iliada cu o mie de ani, mai veche decât Biblia cu cel puțin la fel de mult, mai veche decât orice altceva pe care omenirea l-a pus în scris și l-a păstrat.
Și cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, este o poveste care nu se simte veche. Se simte familiară, apropiată, uimitor de umană — pentru că vorbește despre lucruri care nu s-au schimbat în patru mii de ani și care probabil nu se vor schimba niciodată.
Cum a ajuns până la noi
Înainte de a intra în poveste, merită să privim puțin și drumul prin care ea a ajuns până la noi — un drum aproape la fel de fascinant ca textul însuși.
Ghilgameș a fost, cel mai probabil, un rege real al orașului sumerian Uruk, care a domnit în jurul anului 2700 î.Hr. — cu alte cuvinte, cu aproximativ cinci sute de ani înainte ca primele versiuni scrise ale poveștilor despre el să fi apărut.
Memoria sa a circulat mai întâi oral, transmisă din gură în gură de aezi (poeți-cântăreți care recitau epopei și legende) și povestitorii mesopotamieni, înainte de a fi pusă în scris în sumerianā, fragmentar, pe la 2100 î.Hr.
Aceste fragmente sumeriene timpurii nu formau încă o epopee unitară — erau povestiri separate despre aventurile regelui, fiecare de sine stătătoare.
Versiunea care a ajuns până la noi în forma cea mai completă — cea pe care o numim Epopeea lui Ghilgameș în sensul modern al cuvântului — este o compilație akkadiană realizată în jurul anului 1200 î.Hr. de un scrib și exorcist babilonian pe nume Sin-leqi-unninni, unul dintre puținii autori ai Antichității ale căror nume le cunoaștem.
El a adunat versiunile existente, le-a unificat, le-a adăugat material nou — inclusiv episodul potopului, cel mai celebru din întreaga epopee — și a creat un text coerent și deliberat artistic, structurat pe douăsprezece tăblițe de lut.
Această versiune a fost copiată și răspândită în toată lumea mesopotamiană timp de secole, inclusiv în biblioteca regelui asirian Assurbanipal din Ninive — una dintre cele mai mari biblioteci ale lumii antice, care aduna mii de tăblițe cuneiforme din întreaga Mesopotamie.
Acolo a rămas îngropată sub ruinele cetății timp de aproape două milenii și jumătate, până când arheologul autodidact Austen Henry Layard a descoperit ruinele Ninivei în 1845 și a trimis tăblițele la Londra.
În depozitele Muzeului Britanic au rămas aproape neobservate până când un tânăr cercetător pe nume George Smith a început să le descifreze în anii 1870 și a realizat, cu o emoție pe care a descris-o ca pe una dintre cele mai intense din viața sa, că citea povestea unui potop universal — o poveste aproape identică cu cea a lui Noe din Biblie — scrisă cu secole înainte ca Biblia să fi fost compilată.
Smith a sărit în picioare, a ieșit în fugă din sala de lucru și a început să se dezbrace — o reacție pe care martorii au consemnat-o cu o uimire nedisimulată, dar care spune totul despre intensitatea descoperirii.
De atunci, Epopeea lui Ghilgameș a intrat în conștiința culturală a lumii moderne ca unul dintre cele mai importante texte ale patrimoniului uman. Și cu cât este citită mai atent, cu atât se dovedește mai bogată.
Între muritor și divin
Povestea începe cu o descriere a lui Ghilgameș — regele Urukului — care este, în felul ei, o capodoperă de caracterizare în câteva versuri.
El este „două treimi zeu și o treime om” — o formulă care în sine conține tensiunea fundamentală a întregii epopei, pentru că un om care este aproape zeu, dar nu cu totul, va fi chinuit tocmai de acea treime umană din el, de acea parte care moare, care suferă, care se teme.
Ghilgameș este prezentat ca un om de o frumusețe aproape divină, puternic ca un taur, înțelept și viteaz — și în același timp ca un tiran care își apasă poporul cu o cruzime nestăvilită, care ia femeile după bunul său plac și îi epuizează pe bărbați cu munci forțate la zidurile Urukului.
E o deschidere de o onestitate dezarmantă — eroul acestei povești este introdus ca un om cu defecte majore, nu ca un model de virtute. Și tocmai această onestitate îl face viu și credibil peste patru milenii.
Zeii aud plângerile poporului din Uruk și decid să creeze un rival pentru Ghilgameș — cineva egal cu el în forță și în temperament, care să îi absoarbă energia și să îl oprească din tiranie.
Modelat din lut și însuflețit de zei, Enkidu apare în întinderile sălbatice ale stepei — un om sălbatic, acoperit de păr, care trăiește printre animale, mănâncă iarbă și bea apă din aceleași izvoare cu gazelele.
El nu cunoaște lumea oamenilor, nu cunoaște orașele, nu cunoaște îmbrăcămintea, pâinea sau berea — este omul în starea sa primară, anterioară civilizației, dispunând de o forță și o vitalitate uimitoare, ce vor fi diminuate considerabil de către civilizație.
Enkidu — civilizarea și prețul ei
Modul în care Enkidu a fost introdus în lumea oamenilor este unul dintre cele mai comentate episoade din întreaga epopee — și pe bună dreptate, pentru că este de o complexitate și de o ambiguitate morală surprinzătoare pentru un text de patru mii de ani.
Un vânător care descoperise urmele lui Enkidu în stepă — văzuse cum elibera animalele din capcane, astupând gropile pregătite pentru vânătoare — merge la Ghilgameș și îi povestește despre această creatură.
Ghilgameș îi trimite o femeie — Șamhat, o hierodulă din templul zeiței Ishtar, o femeie a cărei profesie sacră implica intimitatea cu bărbații ca act de venerare a zeității —, cu instrucțiunea de a îl civiliza pe Enkidu.
Șamhat merge în stepă, îl găsește pe Enkidu și petrece șase zile și șapte nopți cu el (o formulare păstrată din textul antic, chiar dacă numărătoarea pare stranie pentru cititorul modern). La capătul acestei perioade, Enkidu se ridică să se alăture animalelor sale — dar animalele fug de el.
Ceva se schimbase fundamental în el, ceva pe care gazelele și leii l-au simțit în mod instinctiv: nu mai era unul dintre ei.
Șamhat îi spune că acum este înțelept, că este „asemenea unui zeu” — și îl duce spre Uruk, spre civilizație, spre pâine, bere și îmbrăcăminte.
Enkidu mănâncă pâine pentru prima dată, bea bere, se unge cu ulei, se îmbracă — și textul notează că acum „fața sa semăna cu a unui om”.
Transformarea era completă.
Dar textul nu prezintă această transformare ca pe un triumf absolut. Există în el o melancolie subtilă — un sentiment că ceva s-a pierdut odată cu câștigul civilizației, că Enkidu cel sălbatic, cel care trăia în armonie cu natura și cu animalele, era în felul său mai liber și mai întreg decât Enkidu cel civilizat.
Este o întrebare pe care filosofia și literatura occidentală o vor relua de nenumărate ori de-a lungul mileniilor — de la Rousseau și mitul bunului sălbatic, până la romanele moderne despre tensiunea dintre natură și cultură —, și e uluitoare tocmai pentru că apare formulată cu o claritate atât de precisă acum patru mii de ani.
Prietenia — cea mai modernă temă a epopeii
Ghilgameș visează venirea lui Enkidu înainte de a-l întâlni — două vise în care un meteorit și o secure cad din cer, pe care el le îmbrățișează ca pe o femeie iubită, iar mama sa îi explică faptul că acestea simbolizează un om care îi va deveni egal, aliat și cel mai apropiat dintre toți oamenii.
Visele prevestesc întâlnirea care va defini restul epopeii și, în fond, restul vieții lui Ghilgameș.
Întâlnirea propriu-zisă dintre cei doi nu este idilică — este o luptă. Enkidu îi blochează intrarea lui Ghilgameș la o nuntă, refuzând să permită regelui să exercite dreptul său tiranic asupra miresei, sens în care cei doi se încaieră cu o violență care cutremură zidurile Urukului.
Ghilgameș câștigă, dar furia sa se stinge brusc, moment în care cei doi se privesc și se recunosc unul pe celălalt cu o claritate care nu necesită cuvinte lungi.
Din rivalitate se naște, instantaneu și iremediabil, prietenia.
Textul descrie această prietenie cu o intensitate emoțională care a uimit cititorii moderni ai epopeii — o intensitate pe care unii au interpretat-o ca iubire romantică, dezbatere care continuă în mediile academice, dar care nu schimbă esențialul.
Esențialul este că Ghilgameș și Enkidu se iubesc unul pe celălalt cu o profunzime și o loialitate care transformă ambii bărbați — Ghilgameș devine mai puțin tiran, mai capabil de empatie, mai uman în sensul cel mai deplin al cuvântului, iar Enkidu devine mai capabil să navigheze lumea oamenilor, mai înrădăcinat, mai prezent.
Este, în esența sa, o poveste despre cum o prietenie adevărată ne schimbă — cum prezența unui egal, a cuiva care nu ne venerează și nu se teme de noi, ci ne acceptă și în același timp ne provoacă, ne face mai buni și mai întregi.
O temă pe care Homer o va relua cu Ahile și Patrocle, pe care Shakespeare o va explora în nenumărate piese, pe care literatura universală o va trata la nesfârșit — și care apare pentru prima dată articulată cu toată forța ei în această epopee babiloniană.
Humbaba și Taurul Cerului
Prieteni acum, Ghilgameș și Enkidu pornesc împreună în aventuri — și prima dintre ele este una de o amploare mitică: expediția în Pădurea de Cedri, un ținut îndepărtat și înfricoșător păzit de Humbaba, un monstru uriaș numit de zeul Enlil drept gardian al pădurii sacre.
Enkidu ezită inițial — cunoaște reputația lui Humbaba și îl avertizează pe Ghilgameș că aventura este nebunească și că zeii nu vor fi mulțumiți dacă ucid gardianul pe care ei înșiși l-au numit.
Dar Ghilgameș îl îndeamnă înainte cu un argument care va rezona prin toată literatura eroică ulterioară:
„Cine, prietene, s-a urcat la cer? Numai zeii trăiesc pentru totdeauna sub soare. Cât despre om, zilele sale sunt numărate. Orice ar face, nu e decât vânt. Tu te temi de moarte deja? Unde e atunci curajul tău cel vestit?”
Este prima formulare explicită în literatura umană a unui cod eroic bazat pe confruntarea morții — ideea că viața scurtă trăită în glorie și curaj valorează mai mult decât viața lungă trăită cu prudență și teamă.
O idee pe care Ahile o va exprima aproape identic în Iliada, pe care samuraii japonezi o vor codifica în Bushido, pe care soldații din toate epocile o vor invoca înainte de bătălie. Și care apare, pentru prima dată, pe buzele unui rege sumerian din Uruk.
Humbaba este ucis, pădurea de cedri tăiată, iar gloria celor doi eroi ajunge inevitabil la urechile zeilor.
Dar gloria atrage și invidia — iar zeița Ishtar, fermecată de frumusețea și vitejia lui Ghilgameș, îi propune să devină iubitul ei. Ghilgameș o refuză, iar răspunsul său este atât de brutal și disprețuitor, încât nu lasă loc pentru nicio interpretare diplomatică sau timidă.
El îi înșiră toate fostele iubiri ale zeiței, toți bărbații și animalele pe care i-a iubit și abandonat sau transformat în ceva inferior, și o acuză direct că nu merită încrederea și afecțiunea nimănui.
Este un moment extraordinar de îndrăzneală — un om care insultă o zeiță față în față, cu o claritate tăioasă și o lipsă totală de supunere —, dar este și un moment de hybris clasic, de acea depășire a limitelor care, în mitologia antică, prevestește invariabil o pedeapsă.
Ishtar, cuprinsă de furie, îl convinge pe tatăl ei, zeul An, să dezlănțuie asupra lui Ghilgameș Taurul Cerului — o creatură divină de o forță devastatoare, care, cu fiecare suflare, deschide crăpături uriașe în pământ în care pier sute de oameni.
Dar Ghilgameș și Enkidu reușesc să ucidă și Taurul Cerului. Iar zeii hotărăsc că aroganța muritorilor a mers prea departe.
Moartea lui Enkidu — momentul care schimbă totul
Zeii se adună în consiliu și decid că unul dintre cei doi eroi trebuie să moară ca pedeapsă pentru uciderea lui Humbaba și a Taurului Cerului.
Alegerea cade pe Enkidu — cel care fusese creat de zei, cel care aparținuse naturii înainte de a fi smuls din ea prin civilizare.
Enkidu se îmbolnăvește și moare lent, după douăsprezece zile de suferință. În delirul agoniei, îi blestemă mai întâi pe vânătorul care l-a descoperit și pe femeia care l-a adus în lumea oamenilor — fiindcă, dacă ar fi rămas în sălbăticie, nu ar fi cunoscut nici moartea, nici durerea omenească.
Dar apoi, la îndemnul zeului-soare Shamash, își retrage blestemele și binecuvântează femeia care îi oferise prietenia, iubirea și tot ceea ce trăise printre oameni.
Este o oscilație emoțională de o autenticitate dureroasă — cel care moare blestemând și binecuvântând în același timp, nu mai știe dacă viața primită a fost un dar sau o condamnare.
Moartea lui Enkidu îl aruncă pe Ghilgameș într-o durere pe care epopeea o prezintă cu o sinceritate brutală, fără nicio încercare de a o face mai suportabilă.
Ghilgameș plânge șapte zile și șapte nopți lângă trupul prietenului său, refuzând să îl lase îngropat, refuzând să accepte că e mort — „până când un vierme a căzut din nara sa” (semnul că trupul începuse deja să se descompună), moment în care realitatea morții nu mai putea fi negată.
Atunci își sfâșie veșmintele, își smulge părul și rătăcește urlând prin pustie.
Dar dincolo de durerea brută a doliului, moartea lui Enkidu produce în Ghilgameș o transformare de o profunzime pe care nimic altceva nu ar fi putut-o produce: pentru prima dată în viața sa, regele care era două treimi zeu realizează că va muri și el.
Că acea treime umană din el va câștiga în cele din urmă. Că gloria și puterea și frumusețea sa nu sunt garanții împotriva neantului.
Și această realizare — atât de banală pentru oricine o citește, atât de devastatoare pentru cel care o trăiește cu adevărat pentru prima dată — îl pune în mișcare pe un drum din care nu există cale de întoarcere.
Căutarea nemuririi
Ghilgameș părăsește Urukul și pornește în căutarea nemuririi — nu a gloriei postume, nu a amintirii în inimile oamenilor, ci a nemuririi literale, a continuării existenței dincolo de moarte.
A ceva ce niciun om nu a obținut vreodată.
Știe că există undeva, la capătul lumii, un om care a primit nemurirea de la zei: Utnapiștim — cel care a supraviețuit potopului universal, singurul muritor pe care zeii l-au admis în eternitate.
Dacă cineva cunoștea secretul nemuririi, acela era el.
Drumul spre Utnapiștim trece prin locuri pe care niciun muritor nu le-a traversat — prin Munții Mashu, ale căror vârfuri ating cerul și ale căror rădăcini coboară în lumea morților, păziți de oameni-scorpion de o măreție înspăimântătoare, care îl lasă totuși să treacă văzând în ochii lui o disperare pe care nu o pot refuza.
Traversează Grădina Zeilor, unde copacii poartă pietre prețioase în loc de fructe și rubine în loc de rodii — o imagine de o frumusețe vizuală care demonstrează că autorul acestei epopei era un scriitor conștient de forța imaginii poetice.
Ajunge la malul Mărilor Morții, pe care niciun muritor nu le traversase, și acolo îl găsește pe Urshanabi, luntrașul care-l poate duce la Utnapiștim — dar nu înainte ca Ghilgameș, în furia sa neputincioasă, să fi distrus obiectele magice necesare traversării, obligându-l pe luntraș să improvizeze o soluție ingenioasă cu prăjini tăiate din pădure.
Întreaga călătorie este o metaforă a doliului și a negării — Ghilgameș merge tot mai departe, trece prin tot mai multe obstacole, cu o disperare care crește proporțional cu distanța față de lumea normală, refuzând să accepte că ceea ce caută nu există sau nu este accesibil oamenilor.
Este portretul unui om care nu a învățat încă să trăiască cu pierderea — și drumul însuși este procesul acestei învățări dureroase.
Utnapiștim și Potopul — cea mai veche Biblie
Ajuns în sfârșit la Utnapiștim, care trăiește dincolo de Mările Morții împreună cu soția sa, Ghilgameș îi cere direct secretul vieții veșnice.
Utnapiștim îi răspunde cu o poveste — cea mai faimoasă inserție din întreaga epopee, povestea Potopului, care a provocat în anul 1872 acea reacție spectaculoasă a lui George Smith și care continuă să fascineze prin apropierea sa uluitoare de versiunea biblică.
Zeii, spune Utnapiștim, au decis să distrugă omenirea printr-un potop universal — din motive vagi și tulburătoare, care sugerează o oboseală divină față de zgomotul și agitația oamenilor mai degrabă decât o pedeapsă morală clară.
Zeul Ea însă, care nu fusese de acord cu decizia celorlalți zei, îl avertizează pe Utnapiștim în vis — nu direct, pentru a nu încălca jurământul față de ceilalți zei, ci printr-o subtilitate remarcabilă: vorbind cu un perete de trestie din casa lui Utnapiștim, știind că omul îl ascultă.
Îi spune să construiască o barcă, să urce în ea împreună cu familia sa și cu „sămânța tuturor ființelor vii”.
Potopul vine, durează șapte zile și șapte nopți, distrugând tot ce există. Zeii înșiși sunt îngroziți de amploarea distrugerii pe care o provocaseră — zeița Ninhursag plânge pentru omenirea pe care contribuise să o creeze și pe care acum o vede moartă, iar zeii se adună „ca muștele” în jurul sacrificiului adus de Utnapiștim după potop, flămânzi de ofrande pentru că nimeni nu mai supraviețuise să le aducă.
Paralela cu Noe este izbitoare — arca, potopul universal, păsările trimise să caute pământ uscat, sacrificiul de după —, generând o dezbatere academică uriașă despre relația dintre cele două texte.
Consensul actual în rândul cercetătorilor este că ambele versiuni derivă dintr-o tradiție orală mesopotamiană comună, posibil legată de o inundație catastrofală reală din bazinul Mării Negre sau din câmpia mesopotamiană, și că autorii biblici au cunoscut și adaptat versiunea mesopotamiană, nu invers.
Contextul istoric face această influență foarte plauzibilă: în secolul al VI-lea î.Hr., după cucerirea Ierusalimului de către regele babilonian Nabucodonosor al II-lea, o mare parte a elitei evreiești a fost deportată în Babilon, unde a trăit timp de decenii în contact direct cu cultura și tradițiile mesopotamiene.
Mulți istorici cred că tocmai în această perioadă de exil au fost compilate sau redactate în forma lor apropiată de cea actuală primele mari texte ale Bibliei ebraice, inclusiv povestea potopului, într-un mediu în care vechile mituri babiloniene erau încă vii și cunoscute.
Ceea ce înseamnă că una dintre cele mai cunoscute povești din Biblie își are, foarte probabil, rădăcinile în tăblițele de lut ale Mesopotamiei.
Dar Utnapiștim nu a primit nemurirea ca răsplată pentru virtute sau credință. Zeii i-au dăruit-o abia după potop, când au realizat că distruseseră aproape întreaga omenire și că el fusese singurul muritor care supraviețuise catastrofei.
Era mai degrabă o excepție făcută de zei — aproape o compensație pentru faptul că fusese martorul supraviețuitor al unei distrugeri provocate chiar de ei.
Și el îi spune lui Ghilgameș direct: nu există o cale prin care un om să obțină nemurirea. Zeii au stabilit ca moartea să fie destinul oamenilor, păstrând viața veșnică doar pentru ei înșiși.
„Când zeii au creat omenirea, au stabilit moartea pentru oameni, dar viața au păstrat-o în mâinile lor.”
Planta nemuririi și eșecul final
Utnapiștim, înduioșat totuși de disperarea lui Ghilgameș, îi dezvăluie un secret pe care soția sa insistase să îl spună: în adâncul mărilor există o plantă spinoasă care îi redă tinerețea celui care o mănâncă — nu nemurire, ci regenerare, o a doua tinerețe.
Ghilgameș se scufundă în adâncuri, găsește planta cu prețul rănilor de la spini, o aduce la suprafață și pornește spre casă cu ea, hotărât să o ducă la Uruk și să o dea bătrânilor cetății să o mănânce mai întâi, să testeze dacă funcționează, și abia apoi să o mănânce și el.
Pe drum, obosit de călătorie, se oprește lângă un izvor de apă rece și se scufundă să se răcorească. Un șarpe — simțind mirosul plantei — iese din apă, o fură și dispare în adâncuri.
Mai mult, în timp ce dispare, își năpârlește pielea — un detaliu pe care autorul epopeii îl introduce cu o precizie care sugerează că știa exact ce face: șarpele care își năpârlește pielea, reîntinerit, devine simbolul regenerării pe care Ghilgameș o pierduse.
Ghilgameș se așază pe pământ și plânge. A traversat capătul lumii, a vorbit cu singurul nemuritor, a găsit planta care promitea reîntinerirea — și un șarpe i-a furat-o în timp ce se spăla.
Ironia este atât de crudă și de absurdă încât nu pare accidentală — pare deliberat concepută pentru a ilustra ceva despre natura efortului uman în fața forțelor pe care nu le putem controla.
Toate strădaniile lui Ghilgameș, toată disperarea și curajul, toate drumurile imposibile, anulate de o clipă de neatenție și de apetitul unui șarpe.
Întoarcerea
Ghilgameș se întoarce la Uruk cu mâinile goale — fără nemurire, fără plantă, fără nimic din ce plecase să găsească.
Dar textul nu se termină în deznădejde și nici în resemnare amară. Se termină cu un gest simplu și de o semnificație uriașă: Ghilgameș îi arată lui Urshanabi, luntrașul care îl însoțise în drum spre casă, zidurile Urukului.
„Urcă pe zidurile Urukului și mergi de-a lungul lor, inspectează temeliile, examinează cărămizile — nu sunt oare arse? Nu au pus oare cei șapte înțelepți temeliile acestor ziduri?”
(sensul este că adevărata formă de „nemurire” a lui Ghilgameș nu se află în trupul său, ci în ceea ce a construit și a lăsat în urmă — cetatea, civilizația și povestea care îi supraviețuiesc morții)
Acesta este finalul epopeii. Nu nemurirea zeilor, ci cărămizile unui zid. Nu eternitatea divină, ci opera umană care supraviețuiește.
Este un final de o profunzime filosofică extraordinară — și de o modernitate care ia respirația.
Răspunsul pe care Epopeea lui Ghilgameș îl dă la întrebarea nemuririi nu este unul religios sau metafizic, ci unul profund uman și pragmatic: nemurirea nu există pentru oameni.
Dar creația există. Ceea ce construim, ceea ce lăsăm în urmă, ceea ce ridică civilizații din nisip și lut și le face să reziste mileniilor — aceasta este singura nemurire accesibilă omului.
Ghilgameș a plecat să cucerească moartea și s-a întors cu o înțelepciune mai greu de obținut: că sensul vieții nu stă în negarea morții, ci în ceea ce construiești în timp ce trăiești.
De ce contează azi
Ar fi ușor și comod să tratăm Epopeea lui Ghilgameș ca pe un obiect de muzeu — impresionant, venerabil, interesant academic, dar aparținând definitiv unui trecut îndepărtat și irecuperabil.
Ar fi, de asemenea, o eroare fundamentală.
Ghilgameș este contemporanul nostru în cele mai importante sensuri. El trăiește în cultura noastră în moduri pe care adesea nu le recunoaștem — Biblia i-a preluat povestea potopului, Homer i-a preluat prietenia eroică și călătoria la capătul lumii, Vergiliu i-a preluat coborârea în lumea morților, Shakespeare i-a preluat tensiunea dintre muritor și divin.
Dar mai important decât toate acestea, el gândește și simte ca noi.
Frica sa de moarte este frica noastră. Disperarea sa în fața pierderii unui prieten iubit este disperarea noastră. Căutarea sa frenetică a unui sens dincolo de moarte, a ceva care să facă existența mai mult decât o clipă între două necunoscute — este căutarea noastră.
Și răspunsul pe care epopeea îl propune — că sensul stă în ceea ce construim, în relațiile pe care le trăim cu intensitate, în opera pe care o lăsăm în urmă — este un răspuns cu care filosofia și literatura contemporană continuă să se lupte și pe care o bună parte din gândirea existențialistă a secolului XX l-a reformulat fără să știe că repeta ceva scris pe tăblițe de lut acum patru mii de ani.
Undeva în subsolul Muzeului Britanic, douăsprezece tăblițe sparte și incomplete continuă să existe. Pe ele, un rege din Uruk plânge un prieten mort și aleargă spre capătul lumii căutând ceva ce nu va găsi, și se întoarce acasă mai sărac și mai bogat în același timp — mai sărac cu iluziile tinereții, mai bogat cu înțelepciunea pe care numai pierderea o poate da.
Este cea mai veche poveste din lume. Și nu a îmbătrânit deloc.