Giuseppe Garibaldi — Eroul unificării Italiei

Dacă ai fost vreodată în Italia — sau dacă urmează să te duci — cu siguranță ai observat, sau vei observa, că în aproape fiecare oraș există un Corso Garibaldi, o Piazza Garibaldi, sau o statuie ecvestră a unui bărbat cu barbă și poncho, așezată în centrul pieței principale.

Toate acestea poartă numele unuia dintre cei mai măreți oameni pe care i-a produs secolul XIX — un om în onoarea căruia italienii au numit străzi și piețe în aproape fiecare oraș al țării.

Garibaldi e, probabil, cel mai omniprezent nume din Italia — și, în același timp, unul dintre cele mai puțin cunoscute în detaliu, chiar și de mulți italieni înșiși. Toată lumea știe vag că „a avut de-a face cu unificarea Italiei”. 

Foarte puțini știu că povestea lui reală pare literalmente desprinsă dintr-un film — genul de scenariu pe care un producător de la Hollywood l-ar respinge ca fiind prea încărcat cu întorsături ca să fie credibil.

Un marinar condamnat la moarte la 27 de ani, care fuge pe alt continent și devine, pe rând, corsar, comandant de flotă și general de gherilă. Un om care își găsește iubirea vieții într-o femeie braziliancă ce lupta călare alături de el, cu sabia în mână, și pe care avea s-o piardă tragic, ani mai târziu, în mlaștinile Italiei, fugind însărcinată de trei armate deodată. 

O întoarcere în Europa la 40 de ani, cu reputația deja formată pe alt continent, urmată de o cucerire aproape imposibilă — un regat întreg, luat cu doar o mie de voluntari prost înarmați, în câteva luni de campanie fulgerătoare. 

Și, la capătul acestei cuceriri, exact gestul pe care nimeni nu l-ar fi prezis: a predat totul, de bunăvoie, unui rege pe care abia îl cunoscuse, fără să ceară titluri, avere sau putere, retrăgându-se apoi să crească vaci pe o insulă mică și stâncoasă.

Dar nici măcar acesta nu a fost sfârșitul aventurilor sale. Avea să fie împușcat și capturat de soldații propriului stat, să pornească din nou împotriva Romei și, ajuns la bătrânețe, să lupte pentru Republica Franceză într-un ultim război.

E genul de viață care pare mai degrabă inventată pentru un roman de aventuri decât trăită de un om real. Și totuși, povestea este adevărată, riguros documentată, iar Garibaldi a fost admirat încă din timpul vieții, de la Abraham Lincoln până la scriitori și poeți din întreaga Europă — și merită să fie cunoscut dincolo de monumente și de legendă.

Te asigur că ceea ce vei citi în continuare nu doar că te va fascina, dar data viitoare când vei trece pe lângă o stradă, o piață sau o statuie care îi poartă numele, vei ști exact cine a fost omul din spatele lor — și vei avea cu totul alt sentiment știind toată povestea.

 

---

PARTEA I — Copilăria, Marea și Primul Exil (1807–1836)

---

 

Giuseppe Maria Garibaldi s-a născut pe 4 iulie 1807 la Nisa — oraș care astăzi e francez, dar care la vremea nașterii lui Garibaldi era parte a Republicii Ligure, anexată de curând de Napoleon Franței. Peste câțiva ani, după Congresul de la Viena din 1815, Nisa avea să treacă la Regatul Sardiniei-Piemont — statul italian care va conduce, decenii mai târziu, unificarea Italiei. 

Acesta e un detaliu care merită reținut de la început: Garibaldi, simbolul suprem al unității italiene, s-a născut într-un oraș care nu mai e italian azi. Ironia istorică va reveni spre finalul poveștii, când exact orașul lui natal va fi cedat Franței de statul italian pe care el l-a ajutat să existe.

Tatăl lui, Domenico Garibaldi, era căpitan de coastă — comanda mici nave comerciale care făceau cabotaj de-a lungul litoralului, transportând marfă între porturi mici. Familia era modestă, dar nu săracă — o familie de marinari respectabili.

Mama, Rosa Raimondi, era o femeie profund religioasă, care spera ca fiul ei să devină preot sau, alternativ, avocat sau medic — orice care să îl scoată din viața dură și incertă a mării.

Giuseppe nu voia nimic din toate astea.

Cronica familiei — și memoriile ulterioare ale lui Garibaldi însuși — povestesc că, de mic, era atras obsesiv de mare. La 8 ani, se spune că a sărit într-un canal pentru a salva o femeie care se îneca acolo, riscându-și propria viață.

La adolescență, a încercat de mai multe ori să fugă de acasă pe corăbii, fiind adus înapoi de tatăl lui sau de autorități.

În cele din urmă, tatăl a cedat. La 15 ani, Giuseppe s-a îmbarcat oficial ca marinar.

Nu a mai plecat niciodată cu adevărat de pe mare — chiar și în cele mai intense episoade ale vieții lui militare și politice, marea și corăbiile aveau să rămână constant prezente.

 

Anii de marinar — Un tânăr căpitan prin Mediterana (1822–1833)

Între 1822 și 1833, Garibaldi și-a petrecut cea mai mare parte a timpului pe mare, ca marinar și căpitan de navă comercială, călătorind prin toată Mediterana — Marea Neagră, Constantinopol, coasta Africii de Nord, Adriatica.

A obținut brevetul de căpitan de cursă lungă în 1832, la 25 de ani — o realizare serioasă pentru vremea aceea, care necesita ani de experiență documentată și examene tehnice riguroase.

Undeva în această perioadă — sursele variază exact când și unde — Garibaldi a intrat în contact cu idei revoluționare naționaliste care circulau prin cercurile de emigrați italieni din porturile mediteraneene.

Cea mai influentă întâlnire, conform propriilor memorii ale lui Garibaldi, a avut loc la Taganrog, pe coasta Mării Negre (azi în Rusia), în jurul anului 1833, unde a cunoscut un emigrant italian pe nume Giovanni Battista Cuneo, membru al Giovine Italia — Tânăra Italie, mișcarea revoluționară fondată de Giuseppe Mazzini.

Cuneo i-a povestit despre viziunea lui Mazzini: o Italie unificată, republicană, liberă de dominația austriacă și de fragmentarea în state mici și principate.

Garibaldi a fost electrizat. A jurat, conform propriei mărturii ulterioare, să dedice restul vieții cauzei unificării Italiei.

Era începutul unei transformări complete — din marinar comercial în revoluționar profesionist.

 

Prima Conspirație — Și Prima Condamnare la Moarte (1834)

Întors în Italia, Garibaldi s-a alăturat rapid rețelei conspirative mazziniene. S-a înrolat în marina regală a Piemontului — nu din loialitate față de regat, ci ca infiltrare strategică, cu scopul de a organiza o revoltă în interiorul armatei.

Planul, coordonat cu Mazzini, era ambițios și, retrospectiv, naiv: o insurecție simultană care să cuprindă Genova și alte orașe piemonteze, cu marinari și soldați răsculați care să declanșeze o revoluție mai largă.

Pe 3 februarie 1834, revolta a izbucnit la Genova — și a eșuat aproape instant. Autoritățile aflaseră deja de plan (rețelele conspirative mazziniene erau notoriu de ușor infiltrate de spioni și informatori), iar represiunea a fost rapidă și eficientă.

Garibaldi, care trebuia să conducă o parte a insurecției navale, a fost prins pe stradă în timp ce încerca să ajungă la punctul de întâlnire, dar a reușit să scape, deghizat în țăran, ajutat de simpatizanți locali.

A fost condamnat la moarte în lipsă de un tribunal militar piemontez, pentru dezertare și înaltă trădare.

Avea 26 de ani. Era acum, oficial, un fugar căutat, cu sentința capitală asupra capului, într-o Italia unde nu mai putea pune piciorul în siguranță în majoritatea statelor.

Fuga prin Europa

Pentru următorii doi ani, Garibaldi a rătăcit prin sudul Franței, refugiindu-se printre rețelele de emigranți italieni și mazziniani, câștigându-și existența ocazional ca marinar sau chiar, pentru o vreme, ca profesor de matematică într-o școală privată din Marsilia — un detaliu neașteptat pentru cineva care avea să devină un general legendar.

A încercat să se alăture unor mișcări revoluționare în alte părți ale Europei — inclusiv un plan (nerealizat) de a lupta pentru independența unor teritorii din Balcani.

Dar Europa devenea, treptat, prea mică și prea periculoasă pentru un condamnat la moarte cu ample conexiuni revoluționare cunoscute de toate poliția secrete continentale.

 

America de Sud

În 1835, Garibaldi a decis să emigreze în America de Sud — un continent aflat el însuși în plină efervescență de războaie de independență și conflicte civile, unde un marinar experimentat cu convingeri republicane radicale putea găsi de lucru și, poate, o cauză.

S-a îmbarcat spre Rio de Janeiro, în Brazilia, ajungând acolo în decembrie 1835.

Nu știa încă, dar pleca spre 14 ani de experiențe care aveau să îl transforme dintr-un tânăr marinar condamnat la moarte într-unul dintre cei mai celebri comandanți militari ai secolului — un om care va lupta pentru libertatea a trei națiuni diferite înainte de a se întoarce, în sfârșit, să lupte pentru a lui.

 

---

PARTEA A II-A — America de Sud: Uruguay, Brazilia și Cămășile Roșii (1836–1848)

---

 

Garibaldi a ajuns în America de Sud într-un moment perfect pentru un revoluționar în căutare de cauze. Continentul întreg era o rețea de conflicte: state proaspăt independente de Spania și Portugalia se luptau între ele, provincii se răsculau împotriva guvernelor centrale, sclavia era încă practicată pe scară largă, iar granițele erau fluide și contestate.

Pentru un marinar experimentat cu convingeri republicane radicale, era exact locul potrivit.

La sosirea la Rio de Janeiro în decembrie 1835, Garibaldi și-a câștigat inițial existența ca negustor și marinar comercial. Dar în 1836, a intrat în contact cu emigranți italieni implicați în conflictele locale — și a descoperit o cauză care i se potrivea perfect ideologic.

În sudul Braziliei, provincia Rio Grande do Sul se răsculase împotriva guvernului imperial brazilian, proclamând o republică independentă — Republica Rio-Grandense, condusă de generalul Bento Gonçalves da Silva.

Motivele erau economice — taxe considerate nedrepte pe producția locală de piele și carne uscată — dar rebelii, numiți farrapos (zdrențăroșii, din cauza sărăciei lor relative), aveau și o retorică republicană care rezona cu convingerile lui Garibaldi.

Garibaldi s-a oferit voluntar pentru cauza rebelilor, primind comanda unor mici nave de corsar cu care ataca transportul naval imperial brazilian pe Lagoa dos Patos, un lac imens de coastă.

⸻

Astfel, în această perioadă, Garibaldi a experimentat pentru prima dată comanda militară reală — bătălii navale mici, dar intense, atacuri surpriză, tactici de gherilă maritimă.

Ajuns rănit la Gualeguay, pe teritoriul Argentinei, a fost reținut de autoritățile locale. După o tentativă nereușită de evadare, a fost capturat din nou și torturat pentru a-și denunța ajutoarele. A refuzat să vorbească, iar câteva luni mai târziu a fost eliberat.

 

Anita — Întâlnirea care i-a schimbat viața personală

În 1839, în orășelul Laguna din sudul Braziliei, Garibaldi a cunoscut o femeie care avea să devină partenera lui de viață și de luptă pentru următorii ani. 

Ana Maria de Jesus Ribeiro — cunoscută drept Anita — era o femeie brazilianca, deja căsătorită la momentul întâlnirii lor, dar căsnicia ei era una nefericită.

Povestea întâlnirii, așa cum o relatează Garibaldi în propriile memorii (cu doza de romantism retrospectiv de așteptat), spune că a zărit-o de pe puntea navei sale cu un binoclu, de la distanță, și a fost instant captivat.

Anita și-a părăsit soțul și s-a alăturat lui Garibaldi — nu ca o simplă parteneră, ci ca luptătoare activă, călare, cu armă, participând direct la bătălii alături de el. Un lucru extrem de neobișnuit pentru orice femeie a secolului XIX, cu atât mai puțin într-un context de război de gherilă sud-american.

S-au căsătorit oficial mai târziu, în 1842, după ce soțul ei anterior a murit.

Anita a rămas o prezență esențială — și adesea eroică în relatările contemporane — de-a lungul întregii cariere militare ulterioare a lui Garibaldi, inclusiv în Italia.

⸻

Rebeliunea din Rio Grande do Sul s-a prelungit zece ani (1835-1845), mult mai mult decât perioada în care Garibaldi a participat activ. În cele din urmă, republica rebelă a fost reintegrată în Imperiul Brazilian printr-un compromis negociat, nu prin înfrângere militară totală.

Garibaldi, între timp, își mutase deja atenția spre un alt conflict.

 

Uruguay — Anii care l-au făcut celebru (1841–1848)

În 1841, Garibaldi și Anita s-au mutat în Montevideo, capitala Uruguayului — un stat proaspăt independent, prins într-un război civil complex.

Uruguay era divizat între două facțiuni politice: Colorados (sprijiniți de unitarienii argentinieni ostili lui Rosas, de numeroși emigranți europeni, de Franța și Marea Britanie și, ulterior, de Brazilia) și Blancos (conservatori, susținuți de dictatorul argentinian Juan Manuel de Rosas).

Conflictul — cunoscut ca Guerra Grande (Războiul Mare) — a durat, în variate forme, mai bine de un deceniu, cu Montevideo asediat de forțele Blancos și argentiniene aliate cu Rosas timp de nouă ani (1843-1851) — unul dintre cele mai lungi asedii din istoria modernă.

Garibaldi s-a alăturat cauzei Colorados, aliați cu Guvernul Apărării, asediat în capitală.

Guvernul uruguayan, impresionat de experiența lui navală și de reputația câștigată în Brazilia, i-a oferit comanda flotei uruguayene — o funcție semi-oficială considerabilă pentru un emigrant italian de 34 de ani.

A condus bătălii navale și terestre împotriva forțelor argentiniene aliate cu Rosas, cu rezultate mixte, dar cu o reputație de curaj și inovație tactică în continuă creștere.

 

Nașterea Legiunii Italiene și a Cămășilor Roșii (1843)

Cel mai important moment simbolic al perioadei uruguayene a fost formarea, în 1843, a Legiunii Italiene — o unitate militară compusă din emigranți italieni din Montevideo, organizată și comandată de Garibaldi.

Și aici apare unul dintre cele mai celebre elemente vizuale ale întregii povești garibaldine: cămașa roșie.

Povestea oficială, romanțată, spune că uniformele roșii au fost alese ca simbol al sângelui vărsat pentru libertate.

Realitatea, mult mai prozaică și mai tipic garibaldină în pragmatismul ei, e alta: legiunea avea nevoie urgentă de uniforme, dar fonduri limitate. Un antreprenor local avea în stoc un lot mare de cămăși roșii — inițial produse pentru export spre abatoarele din Argentina, unde muncitorii purtau roșu pentru a masca petele de sânge. Din cauza războiului, exportul fusese blocat, iar cămășile stăteau nevândute.

Garibaldi le-a cumpărat la preț redus, pur și simplu pentru că erau disponibile și ieftine. 

Din acest detaliu logistic banal s-a născut unul dintre cele mai recognoscibile simboluri revoluționare din istoria modernă — camicia rossa, Cămașa Roșie, care avea să devină identitatea vizuală a mișcării garibaldine pentru următoarele patru decenii, în trei continente diferite.

 

Bătălia de la San Antonio del Santo (1846)

Cea mai celebră acțiune militară a lui Garibaldi din perioada uruguayeană a fost Bătălia de la San Antonio del Santo, pe 8 februarie 1846.

Cu o forță mică — aproximativ 186 de oameni din Legiunea Italiană plus câțiva aliați uruguayeni — Garibaldi a rezistat unui atac masiv al forțelor argentiniene mult superioare numeric, într-o poziție defensivă aproape disperată.

Rezistența, deși tehnic o retragere finală, a fost interpretată pe scară largă ca o victorie morală și tactică extraordinară — un exemplu clasic de „ultimă rezistență” eroică ce a alimentat legenda emergentă a lui Garibaldi ca lider militar excepțional, capabil de minuni tactice cu resurse minime.

Vestea a ajuns în Europa, tradusă și publicată în ziarele italiene simpatizante mișcării naționale — iar numele lui Garibaldi a început, pentru prima dată, să fie cunoscut nu doar în cercurile de emigranți, ci în Italia însăși.

⸻

În ciuda haosului permanent al conflictului, Garibaldi și Anita au avut patru copii în această perioadă: Menotti (numit după revoluționarul italian Ciro Menotti, executat de austrieci), Rosita (care a murit copil mic), Teresita și Ricciotti.

Anita a continuat să lupte activ chiar și însărcinată sau cu copii mici — surse ale epocii, deși posibil exagerate în tonul lor eroic, descriu momente în care călărea în luptă cu un copil legat la piept.

 

Vestea din Europa — 1848 și chemarea acasă

La începutul anului 1848, veștile despre valul revoluționar care cuprindea Europa — și în special vestea despre revolte în Italia — au ajuns la Montevideo.

Garibaldi, acum un comandant militar experimentat de 40 de ani, cu reputație consolidată pe două continente, a luat decizia pe care o aștepta de 14 ani: să se întoarcă în Italia pentru a lupta, în sfârșit, direct pentru cauza care îl inspirase de la început. 

A adunat un grup de aproximativ 60 de veterani ai Legiunii Italiene — oameni loiali, căliți în luptă, gata să îl urmeze oriunde — și s-a îmbarcat spre Europa în aprilie 1848.

Anita și copiii ajunseseră deja în Italia la sfârșitul anului 1847.

Garibaldi pleca spre Italia nu ca un tânăr idealist necunoscut, condamnat la moarte și fugar, așa cum plecase în 1835 — ci ca un comandant militar celebru, cu o legendă deja formată, cu o unitate de veterani loiali și cu simbolul vizual al Cămășii Roșii care avea să devină, în următorii ani, sinonim cu cauza unificării italiene.

Dar Italia în care se întorcea era un labirint politic mult mai complicat decât orice bătălie sud-americană — și aici trebuie să ne oprim și să înțelegem, în detaliu, contextul complet în care Garibaldi avea să opereze.

 

---

PARTEA A III-A — De ce Italia nu era Italia (1815–1849)

---

 

Înainte să înțelegem ce a găsit Garibaldi la întoarcerea sa în 1848, trebuie să înțelegem un lucru fundamental: în 1848, „Italia” nu exista ca stat. Era o expresie geografică — un termen folosit de secole pentru a descrie peninsula, dar fără nicio unitate politică reală de la căderea Imperiului Roman.

Ca să înțelegi complexitatea, hai să facem o hartă a Italiei din 1848 (foarte important de urmărit ca să putem înțelege evenimentele care urmează). 

Nordul: Austria și sateliții ei

Regatul Lombardo-Veneto — Milano și Veneția, plus teritoriile din jur, erau direct anexate Imperiului Austriac, guvernate de un vicerege habsburgic de la Viena.

Ducatul de Parma — condus de Maria Luisa de Austria (fosta soție a lui Napoleon Bonaparte!) — un stat mic, practic satelit austriac.

Ducatul de Modena — condus de Francesco IV d’Este, un conservator dur, aproape reacționar, aliat strâns cu Austria.

Marele Ducat al Toscanei — condus de Leopold al II-lea, tot din familia Habsburg, dar considerat printre cei mai blânzi și mai reformatori dintre conducătorii italieni ai epocii.

 

Regatul Sardiniei-Piemont — Singurul stat cu adevărat independent

Cel mai important stat italian din punct de vedere al viitorului unificării: Regatul Sardiniei-Piemont, cu capitala la Torino, condus de Casa de Savoia.

Acesta era singurul stat italian cu o armată proprie serioasă, o dinastie națională (nu austriacă) și, din 1848, o constituție. Din motive pe care le vom explora, acest regat va deveni nucleul în jurul căruia se va forma Italia unificată.

 

Statele Papale — Un regat teocratic în mijlocul peninsulei

Statele Papale — o fâșie largă de teritoriu care traversa centrul Italiei, incluzând Roma, guvernată direct de Papă ca suveran temporal, nu doar spiritual.

Acest lucru sună bizar din perspectiva modernă, dar era complet normal pentru vremea aceea: Papa nu era doar liderul spiritual al catolicismului, ci și rege absolut al unui teritoriu întins, cu armată proprie, taxe, sistem juridic — un stat ca oricare altul, condus de un cleric.

 

Sudul: Regatul celor Două Sicilii

Regatul celor Două Sicilii — cel mai mare stat italian ca populație, cuprinzând tot sudul peninsulei (Napoli) plus insula Sicilia — condus de dinastia Bourbon, cu capitala la Napoli.

Era considerat, în general, cel mai conservator, mai sărac și mai prost administrat dintre statele italiene majore.

 

De ce era Italia fragmentată — Congresul de la Viena (1815)

Această fragmentare nu era întâmplătoare — fusese redesenată deliberat de marile puteri europene la Congresul de la Viena din 1814-1815, după înfrângerea lui Napoleon.

Principiul dominant al Congresului, orchestrat în principal de cancelarul austriac Klemens von Metternich, era restaurarea — readucerea Europei cât mai aproape posibil de ordinea dinastică de dinainte de Revoluția Franceză, și echilibrul de putere, care să prevină dominația unei singure națiuni asupra continentului.

Pentru Metternich, o Italie unificată era exact tipul de amenințare pe care Congresul trebuia să o prevină — un stat mare, potențial puternic, în centrul Mediteranei.

Fragmentarea Italiei în multe state mici, dintre care o parte direct controlate de Austria, servea perfect intereselor stabilității conservatoare habsburgice.

Metternich a rezumat disprețul său față de aspirațiile italiene într-o frază devenită celebră „Italia e doar o expresie geografică.”

Această frază avea să bântuie generația de patrioți italieni care au petrecut următoarele decenii demonstrând că avea, de fapt, dureros de dreptate — și luptând să o facă falsă.

 

Giuseppe Mazzini — Profetul care a inventat ideea de „Italia”

Acum trebuie să ne oprim la omul care, mai mult decât oricine altcineva, a inventat conceptul modern de națiune italiană unificată ca proiect politic concret, nu doar ca nostalgie culturală.

Giuseppe Mazzini s-a născut la Genova în 1805, deci era cu doi ani mai în vârstă decât Garibaldi. Provenea dintr-o familie de intelectuali — tatăl era medic și profesor universitar. 

Tânăr, briliant, cu o educație juridică solidă, Mazzini s-a implicat de timpuriu în conspirațiile Carbonarilor — o rețea de societăți secrete revoluționare organizate în celule mici, cu ritualuri de inițiere și un cod al tăcerii strict, care conspirau prin toată Italia pentru alungarea stăpânirii austriece și a regimurilor conservatoare. 

A fost arestat în 1830 și, la eliberare, a ales exilul voluntar în loc să rămână într-o Italie unde nu se putea mișca liber.

 

Giovine Italia — Nu doar independență, ci unitate republicană

Din exil — mai întâi la Marsilia, apoi la Londra, unde a petrecut cea mai mare parte a vieții — Mazzini a fondat în 1831 Giovine Italia (Tânăra Italie).

Ideea lui Mazzini era mult mai radicală decât simpla eliberare de sub Austria. El dorea o Italie unificată într-un singur stat — nu o federație de state italiene independente, cum propuneau unii moderați. 

O republică democratică — fără regi, fără Papă cu putere temporală, cu suveranitate populară directă. O misiune aproape religioasă și morală — Mazzini credea că fiecare națiune avea o „misiune” divină în progresul umanității, iar misiunea Italiei era să demonstreze lumii unitatea prin virtute civică.

Mazzini nu era doar un teoretician politic — era aproape un profet laic. Scrierile lui aveau un ton mesianic, vorbind despre „Dumnezeu și Popor” ca principii gemene ale legitimității politice.

⸻

Strategia lui Mazzini era simplă în principiu, dar dezastruoasă în practică repetată: insurecția spontană organizată. Credea că un singur act de curaj revoluționar, oriunde în Italia, putea aprinde o conflagrație generală care să cuprindă întreaga peninsulă.

A organizat sau inspirat zeci de tentative insurecționale între 1830 și 1857 — în Piemont, Calabria, Sicilia, statele papale — aproape toate eșuând rapid, adesea cu executarea liderilor locali.

Printre cei executați se număra Ciro Menotti în 1831 la Modena — omul după care Garibaldi și-a numit primul fiu, așa cum am menționat în Partea a II-a.

 

Relația complicată Mazzini-Garibaldi

Mazzini a fost, așa cum am văzut, inspirația inițială care l-a transformat pe Garibaldi din marinar în revoluționar. Garibaldi l-a admirat profund și a rămas, formal, membru al mișcării mazziniene timp de mulți ani.

Dar cei doi aveau temperamente radical diferite. Mazzini era un intelectual, un teoretician, un om care nu a purtat niciodată personal o armă în luptă — organiza, scria, inspira, dar din birouri și din exil.

Garibaldi era un om de acțiune directă, pragmatic în ciuda idealismului său, care prefera rezultate concrete unei purități ideologice.

Această diferență va deveni sursă de tensiune crescândă între ei pe măsură ce povestea avansează — și va exploda complet mai târziu, când Garibaldi va accepta să predea cuceririle sale unui rege, exact tipul de compromis pe care Mazzini republicanul îl considera trădare a idealurilor.

 

Camillo Benso di Cavour — Antiteza lui Mazzini

Dacă Mazzini reprezenta idealismul revoluționar pur, Cavour reprezenta polul complet opus: pragmatismul politic rece, calculat, aproape cinic în eficiența lui.

 

Camillo Benso, conte di Cavour, s-a născut la Torino în 1810 într-o familie aristocrată piemonteză. Spre deosebire de Mazzini sau Garibaldi, Cavour nu a fost niciodată un revoluționar de stradă — a fost, de la început, un om al sistemului, care a lucrat prin instituții, nu împotriva lor.

Tânăr, a călătorit extensiv prin Franța și Anglia, absorbind idei de economie liberală și de guvernare parlamentară care aveau să îi modeleze întreaga carieră.

A devenit jurnalist, fondând ziarul „Il Risorgimento” — de la care întreaga mișcare de unificare italiană avea să își ia numele — și apoi politician, ajungând prim-ministru al Piemontului în 1852.

 

Filozofia lui Cavour

Cavour credea în: 

• Monarhie constituțională sub Casa de Savoia — nu republica pe care o voia Mazzini. 
• Unificare treptată prin diplomație și alianțe strategice — nu insurecție spontană. 
• Modernizare economică ca fundație a puterii politice — căi ferate, industrie, comerț liber, reforme fiscale.

Pentru Cavour, entuziasmul revoluționar al lui Mazzini era periculos și naiv — insurecțiile eșuate doar întăreau represiunea austriacă și epuizau resursele umane ale mișcării naționale, fără rezultate concrete.

Strategia lui era complet diferită: să facă din Piemont un stat suficient de puternic, de modern și de bine aliat internațional încât să poată învinge Austria printr-un război convențional, nu prin revoluție populară.

⸻

Cavour și Garibaldi aveau să dezvolte una dintre cele mai fascinante și mai tensionate relații din tot Risorgimento-ul — un aristocrat rece de birou și un general popular carismatic, care aveau nevoie disperată unul de celălalt dar care nu s-au plăcut niciodată cu adevărat.

Vom vedea această tensiune explodând mai târziu, în 1860, într-un moment care aproape a dus la război civil între italieni, chiar în timp ce se unificau.

 

Vittorio Emanuele II — Regele care a moștenit un joc periculos

Vittorio Emanuele II (Victor Emanuel) a devenit rege al Sardiniei-Piemont în 1849, moștenind tronul de la tatăl său, Carol Albert, care abdicase după o înfrângere militară umilitoare (despre care vom vorbi  imediat).

Vittorio Emanuele nu era un intelectual, nu era un vizionar politic — era un om robust, aproape grosolan în manierele lui, cu o pasiune pentru vânătoare mai mare decât pentru guvernare fină, poreclit „Re Galantuomo” (Regele Gentilom) de propaganda vremii, deși viața lui personală era departe de galanterie exemplară.

Dar avea două lucruri esențiale: legitimitate dinastică autentic italiană (spre deosebire de conducătorii austrieci din nord) și înțelepciunea de a-l lăsa pe Cavour să conducă strategia politică.

Această combinație — un rege popular ca simbol, un prim-ministru genial ca strateg — avea să se dovedească exact rețeta care lipsea mișcării de unificare.

 

Papii — Rolul contradictoriu al Bisericii

Rolul Papalității în Risorgimento e una dintre cele mai complicate și mai schimbătoare povești din tot contextul.

Papa Pius al IX-lea (Pio Nono), ales în 1846, a fost inițial întâmpinat cu entuziasm enorm de liberalii italieni — inclusiv, pentru scurt timp, de mulți naționaliști. A eliberat prizonieri politici, a permis o presă mai liberă, a introdus reforme administrative moderate în Statele Papale. 

Pentru un moment, în 1846-1847, mulți italieni sperau că unificarea s-ar putea face sub conducerea Papei însuși — un „Papă liberal” care să conducă o confederație italiană.

Speranța s-a prăbușit dramatic în 1848, când, pe măsură ce Italia intra în război cu Austria (vom vedea imediat), Pius al IX-lea a refuzat categoric să declare război altei puteri catolice, retrăgându-și trupele papale trimise inițial să lupte alături de restul Italiei.

Această retragere a fost resimțită ca o trădare profundă de naționaliștii italieni. Papa, care păruse aliatul perfect, se dovedea loial în primul rând poziției sale religioase supranaționale, nu cauzei italiene.

Consecințele acestei rupturi aveau să fie dramatice — inclusiv, cum vom vedea în câteva paragrafe, fuga Papei din Roma și proclamarea unei republici chiar în inima Statelor Papale, cu Garibaldi ca apărător militar.

 

1848 — Anul Revoluțiilor Europene

Acum ajungem la momentul exploziv în care toate aceste tensiuni acumulate au izbucnit simultan.

1848 a fost, la scară continentală, „Primăvara Popoarelor” — un val revoluționar fără precedent care a cuprins aproape toată Europa aproape simultan: Franța (căderea monarhiei lui Louis-Philippe), statele germane, Imperiul Austriac (inclusiv Ungaria și Boemia), Principatele Române și, desigur, Italia.

Criza economică din 1846-1847 — recolte proaste, foamete, șomaj crescând — crease o presiune socială enormă în toată Europa, combinată cu decenii de frustrare politică acumulată sub sistemele conservatoare instaurate în 1815.

 

Ianuarie 1848 — Sicilia deschide seria

Primul focar din Italia a fost, surprinzător pentru mulți contemporani, nu nordul industrializat, ci Sicilia — cea mai săracă și mai neglijată parte a peninsulei.

Pe 12 ianuarie 1848, la Palermo, o insurecție populară a alungat administrația bourbonă și a proclamat, temporar, un guvern sicilian independent, cerând o constituție.

Vestea a electrizat restul Italiei, demonstrând că revoluția era posibilă.

 

Milano — Cinque Giornate (Cele Cinci Zile ale Milanului)

Pe 18-22 martie 1848, milanezii s-au ridicat împotriva garnizoanei austriece condusă de bătrânul mareșal Radetzky. Fără armată proprie, fără comandă militară unificată, negustori, studenți și muncitori au construit baricade din mobilă și pavele smulse din stradă, transformând fiecare casă într-o fortăreață. 

După cinci zile de lupte de stradă, Radetzky — care comanda 13.000 de soldați profesioniști — a luat decizia șocantă de a evacua orașul, urmărit de o populație care arunca cu pietre din ferestre. 

Episodul a rămas cunoscut ca Cinque Giornate di Milano (Cele Cinci Zile ale Milanului) și a devenit unul dintre miturile fondatoare ale Risorgimento-ului — dovada că o populație civilă neantrenată putea alunga o armată imperială.

 

Venezia — Republica lui Manin

Simultan, la Veneția, Daniele Manin — un avocat venețian mărunt de statură, cu ochelari, fără nimic din aerul unui revoluționar tipic — a condus o insurecție pe 22 martie 1848, alungând garnizoana austriacă din Arsenale (celebrul șantier naval al vechii Republici Venețiene), proclamând restaurarea Republicii Veneția — cea care fusese desființată de Napoleon în 1797. 

Veneția avea să reziste asediului austriac timp de 17 luni, o rezistență extraordinară pentru un oraș fără armată profesionistă.

 

Momentul crucial — Carol Albert declară război Austriei

Cu Milano și Veneția în revoltă, cu Sicilia deja răsculată, presiunea asupra regelui Piemontului, Carol Albert (tatăl lui Vittorio Emanuele II), de a interveni militar în sprijinul revoltelor italiene a devenit copleșitoare.

Pe 23 martie 1848, Carol Albert a declarat război Austriei — începând Primul Război de Independență Italian.

Aceasta era, teoretic, marea ocazie: dacă Piemontul, singurul stat italian cu armată serioasă, putea învinge Austria cu sprijinul insurecțiilor populare din Lombardia și Veneto, unificarea nordului Italiei devenea posibilă imediat.

Aici intră Garibaldi

Chiar în acest moment de maximă efervescență — cu războiul declarat, cu Milano și Veneția libere, cu speranțe la cote maxime — Garibaldi și veteranii lui sud-americani ajungeau, în sfârșit, pe coasta Italiei, în iunie 1848.

Dar situația pe care o găsea era deja complicată. Oferta lui de a se alătura armatei regulate piemonteze a lui Carol Albert a fost primită cu răceală și suspiciune — regele și generalii lui profesioniști nu aveau încredere într-un revoluționar mazzinian cu reputație de comandant de gherilă neconvențional, oricât de faimos ar fi fost în America de Sud.

A fost, în esență, respins de armata regulată.

S-a alăturat, în schimb, forțelor de voluntari, ducând o campanie mică dar plină de curaj în zona Lacului Como și Varese, în nordul Lombardiei — o campanie de gherilă care, deși minoră din punct de vedere militar, a întărit reputația lui de luptător neînfricat.

 

Dezastrul

Din nefericire pentru cauza italiană, armata regulată a lui Carol Albert — condusă cu prudență excesivă și indecizie strategică — a fost decisiv învinsă de Radetzky la Custoza, pe 24-25 iulie 1848.

Austriecii au reocupat rapid Lombardia. Milano a capitulat din nou. Primul Război de Independență se încheia într-un eșec umilitor.

Garibaldi, cu mica sa forță de voluntari, a continuat rezistența câteva săptămâni în plus, refuzând să accepte armistițiul, dar în cele din urmă a trebuit să se retragă în Elveția, temporar învins.

Dar povestea din 1848 nu se termina aici — pentru că centrul acțiunii avea să se mute spre sud, spre Roma însăși, unde avea să se desfășoare unul dintre cele mai dramatice și mai simbolic încărcate episoade din toată cariera lui Garibaldi.

 

Roma — Fuga Papei și Nașterea Republicii

Situația din Statele Papale se deteriorase constant de-a lungul anului 1848, pe măsură ce Pius al IX-lea devenea tot mai conservator după retragerea inițială din război. 

Pe 15 noiembrie 1848, prim-ministrul reformist al Papei, Pellegrino Rossi, a fost asasinat pe treptele parlamentului roman de un radical, în plină zi.

Haosul care a urmat a forțat Papa să fugă din Roma — deghizat, în secret, pe 24 noiembrie 1848, refugiindu-se la Gaeta, în teritoriul Regatului celor Două Sicilii, sub protecția regelui bourbon.

Cu Papa fugit, o Adunare Constituantă aleasă prin vot popular (relativ larg pentru vremea aceea) s-a întrunit la Roma și, pe 9 februarie 1849, a proclamat Republica Romană — abolind puterea temporală a Papei.

Era exact tipul de eveniment pe care Mazzini îl visase de decenii: o republică italiană autentică, proclamată democratic, chiar în inima Statelor Papale.

Mazzini însuși a sosit la Roma și a devenit, curând, unul dintre cei trei triumviri care conduceau noua republică — pentru prima și singura dată în viața lui, ocupând o funcție executivă reală, nu doar de teoretician din exil.

 

Garibaldi vine să apere Republica

Vestea proclamării Republicii Romane l-a adus imediat pe Garibaldi la Roma, cu mica sa forță de veterani și voluntari, oferindu-și serviciile militare pentru apărarea noii republici.

Mazzini, acum lider politic, și Garibaldi, comandant militar, colaborau, în sfârșit, direct — cei doi poli ai mișcării naționale italiene, teoreticianul și omul de acțiune, uniți în apărarea singurului experiment republican real al Risorgimento-ului.

Dar Republica Romană avea să înfrunte o amenințare pe care nimeni nu o anticipase complet: nu Austria, ci Franța — și nu o Franță conservatoare tradițională, ci o Franță condusă de un președinte care avea nevoie disperată de sprijinul catolicilor francezi. 

Acel președinte se numea Louis-Napoléon Bonaparte — nepotul lui Napoleon Bonaparte, ales președinte al celei de-a Doua Republici Franceze în decembrie 1848. Poziția lui politică internă depindea de un parlament dominat de conservatori catolici, pentru care restaurarea puterii papale la Roma era o prioritate absolută — motiv pentru care a trimis armata franceză să distrugă exact Republica pe care Garibaldi tocmai o apăra. Vom vedea imediat, în următorul capitol, exact cum s-a desfășurat acest atac.

Ulterior, în 1851, Louis-Napoléon a dat o lovitură de stat împotriva propriului parlament, iar în 1852 s-a proclamat împărat al Francezilor, sub numele de Napoleon al III-lea — o restaurare, cel puțin în titulatură, a Imperiului unchiului său.

 

---

PARTEA A IV-A — Asediul Romei și Retragerea Legendară (1849)

---

 

Să înțelegem mai întâi de ce Franța ataca o republică soră, în teorie inspirată de aceleași idealuri de 1789 pe care Franța însăși le celebra.

Louis-Napoléon Bonaparte fusese ales președinte al celei de-a Doua Republici Franceze în decembrie 1848, la doar câteva luni după proclamarea Republicii Romane. Dar poziția lui politică internă era fragilă — depindea de un parlament dominat de conservatori catolici, așa cum am arătat mai sus.

Louis-Napoléon avea nevoie disperată de sprijinul acestei majorități conservatoare pentru propriile sale ambiții politice viitoare (care, cum s-a dovedit în 1851-1852, includeau propria lovitură de stat și transformarea în împărat). Trimiterea unei expediții militare care să restaureze Papa la Roma era prețul politic pe care era dispus să îl plătească.

Așa se face că o republică a trimis o armată să distrugă altă republică, în numele calculelor politice interne, nu al vreunei ideologii coerente.

 

Aprilie 1849 — Sosirea Francezilor

Pe 25 aprilie 1849, o forță expediționară franceză de aproximativ 7.000 de oameni, comandată de generalul Nicolas Charles Oudinot, a debarcat la Civitavecchia, portul Romei.

Oudinot venise cu impresia — alimentată de rapoarte optimiste ale exilaților papali — că republicanii romani erau o minoritate zgomotoasă fără sprijin popular real și că armata franceză va fi întâmpinată aproape ca eliberatoare.

Se înșela complet.

Garibaldi, cu forțele sale de voluntari (acum sporite la câteva mii de oameni, incluzând studenți, artiști, tineri romani entuziaști și veteranii lui sud-americani), a organizat apărarea zidurilor romane.

Pe 30 aprilie 1849, când francezii au avansat încrezători spre ziduri, așteptându-se la o capitulare rapidă, au întâlnit în schimb o rezistență feroce și neașteptată. 

Garibaldi a condus personal un contraatac îndrăzneț de la Villa Corsini care a provocat pierderi serioase francezilor, forțându-i într-o retragere umilitoare. Pentru o armată profesionistă europeană majoră, a fi respinsă de o „adunătură” de voluntari republicani era o rușine greu de digerat.

Oudinot a trebuit să se retragă și să ceară întăriri, recunoscând implicit că subestimase complet situația.

 

Perioada de armistițiu și eroarea fatală a lui Mazzini

Ce a urmat a fost o perioadă complicată de negocieri și armistițiu temporar, timp în care francezii își consolidau forțele pentru un asalt mai serios.

Garibaldi, cu instinctul lui militar practic, a recomandat insistent folosirea acestui răgaz pentru a ataca preventiv pozițiile franceze întărite sau pentru a se pregăti pentru o retragere strategică ordonată dacă apărarea devenea imposibilă.

Mazzini, ca lider politic al triumviratului, a refuzat — parțial din considerente diplomatice (spera încă la o soluție negociată), parțial dintr-o neîncredere structurală față de a da prea multă libertate de acțiune militară unui singur comandant, oricât de capabil.

Această tensiune — omul de acțiune care vede clar necesitatea militară, versus politicianul care ezită din calcule mai largi — avea să se repete, cu variații, de-a lungul întregii cariere a lui Garibaldi.

Răgazul a fost folosit de francezi pentru a-și tripla efectivele. Pe 3 iunie 1849, cu o forță acum de peste 20.000 de oameni și artilerie grea, francezii au lansat asaltul decisiv.

Lupta pentru Villa Pamphili și Villa Corsini a durat zile întregi de conflict extrem de sângeros, cu Garibaldi conducând personal contraatacuri repetate, expunându-se constant în prima linie — un stil de comandă care avea să devină marca lui distinctivă pe tot parcursul carierei: generalul care lupta alături de soldații lui, nu din spatele liniilor.

Pierderile republicane au fost grele. Zidurile au fost sparte progresiv. Apărarea, deși eroică, devenea din ce în ce mai insuportabilă din punct de vedere militar în fața superiorității numerice și de artilerie.

⸻

Pe 30 iunie, cu apărarea militară practic prăbușită, Garibaldi s-a prezentat direct în fața Adunării Constituante a Republicii — încă întrunită, dezbătând democratic în timp ce orașul cădea literalmente în jurul lor — și a rostit un discurs care avea să devină legendar:

„Ovunque saremo, colà sarà Roma” – „Oriunde vom fi, acolo va fi Roma”

Mesajul era clar și profund simbolic: chiar dacă orașul cădea militar, ideea Republicii Romane, spiritul ei, putea continua să existe atâta timp cât apărătorii ei rămâneau în viață și în luptă — chiar dacă asta însemna abandonarea zidurilor fizice pentru o retragere strategică prin toată peninsula italiană.

Adunarea a votat să nu capituleze formal, ci să lase Republica să existe teoretic, permițând lui Garibaldi să retragă forțele care mai voiau să lupte, într-o campanie de gherilă prin Italia.

 

Retragerea Legendară — Prin Toată Italia Centrală

Pe 2 iulie 1849, Garibaldi a părăsit Roma cu aproximativ 4.000 de voluntari — inclusiv, crucial, Anita, care se alăturase soțului ei la Roma și care era acum însărcinată cu al cincilea copil al lor.

Ce a urmat a fost una dintre cele mai extraordinare retrageri militare din istoria secolului XIX: un marș de aproape 500 de kilometri prin Italia centrală, urmăriți simultan de trei armate diferite — franceză, austriacă și spaniolă (aceasta din urmă intervenise și ea, tot în sprijinul Papei) — toate încercând să îl captureze sau să îl distrugă.

Garibaldi spera să ajungă la Veneția, care încă rezista asediului austriac. Orașul — fosta Republică maritimă de o mie de ani, desființată de Napoleon în 1797 — se proclamase din nou independentă cu un an înainte, sub conducerea lui Daniele Manin, și continua să reziste, izolată, ultimul mare focar de rezistență republicană rămas activ în toată Italia — unde Garibaldi credea că își putea uni forțele.

Marșul a traversat munți, râuri, teritorii ostile, cu forțele lui reducându-se constant prin dezertări (mulți voluntari, epuizați și fără speranță realistă de succes, alegeau să se predea sau să dispară pur și simplu spre casele lor), prin ciocniri mici cu forțele urmăritoare, și prin epuizare fizică extremă. 

⸻

La un moment dat, coloana a găsit refugiu temporar în micuța Republică San Marino — stat neutru care a oferit azil, permițându-i lui Garibaldi să dizolve oficial ce mai rămăsese din forța organizată, eliberând voluntarii de orice obligație militară formală, pentru a le da șansa de a se salva individual.

Garibaldi însuși, împreună cu un grup mic de loiali de nezdruncinat (aproximativ 200 de oameni) și cu Anita, a decis să continue încercarea de a ajunge la Veneția.

 

Moartea Anitei — Tragedia din Mlaștinile Comacchio

Și acum ajungem la unul dintre cele mai dureroase episoade personale din întreaga viață a lui Garibaldi.

Anita, gravidă în ultimele luni, epuizată de marșul extenuant, a început să sufere de febră gravă — probabil malarie, contractată în mlaștinile din zona Comacchio, pe coasta Adriaticii, pe care grupul le traversa în încercarea disperată de a evita forțele austriece.

Pe 4 august 1849, la o fermă de lângă Mandriole, aproape de gura fluviului Po, Anita a murit în brațele lui Garibaldi. 

Nu a existat timp pentru o înmormântare adecvată — cu forțele austriece urmărind îndeaproape, Garibaldi a trebuit să o îngroape rapid și superficial și să continue fuga, lăsând-o în urmă într-un mormânt provizoriu, într-un pământ străin, la puțin timp de a naște al cincilea copil al lor.

Trupul ei a fost descoperit și reînhumat în cimitirul din Mandriole după numai câteva zile; rămășițele aveau să fie mutate ulterior la Nisa, iar în secolul următor la Roma.

Această pierdere avea să marcheze profund restul vieții lui Garibaldi — cei care l-au cunoscut ulterior au observat o anumită duritate, o singurătate emoțională care nu a mai dispărut complet, chiar și în mijlocul triumfurilor militare ulterioare.

⸻

Cu Anita moartă și forțele austriece încă în urmărire strânsă, Garibaldi, acum practic singur cu doar câțiva companioni de nădejde, a continuat o fugă disperată prin toată Italia centrală și de nord.

A fost ascuns și ajutat de simpatizanți locali în numeroase rânduri — o rețea informală de patrioți italieni obișnuiți, țărani și mici proprietari, care riscau propriile vieți adăpostindu-l, motivați fie de convingere ideologică, fie pur și simplu de admirație pentru legenda care se contura deja în jurul numelui lui.

A reușit, în cele din urmă, să ajungă la coastă și să se îmbarce clandestin, scăpând din Italia din nou — la fel cum scăpase în 1834, dar de data aceasta ca un om marcat profund de pierdere personală, nu doar ca un tânăr fugar plin de idealuri neîncercate.

 

Bilanțul anului 1849 — Eșec total, dar legendă consolidată

Din punct de vedere pur militar și politic, anul 1849 a fost un dezastru complet pentru cauza națională italiană: 

Milano și Lombardia — reocupate de Austria după Custoza. 

Veneția — avea să capituleze și ea în august 1849, așa cum am povestit deja, după epuizare și epidemie de holeră, nu prin înfrângere militară directă. 

Republica Romană — distrusă, Papa restaurat cu baionete franceze, care aveau să rămână staționate la Roma protejând puterea papală timp de următorii 21 de ani, până în 1870. 

Fiecare front al revoluției italiene din 1848-1849 se încheiase în înfrângere.

Și totuși — și aici e paradoxul esențial al acestui an catastrofal — legenda lui Garibaldi a ieșit din 1849 mai puternică decât oricând.

Rezistența disperată de la Roma, discursul memorabil în fața Adunării, retragerea epică prin Italia centrală urmărit de trei armate, moartea tragică a Anitei, evadarea aproape miraculoasă — toate acestea, relatate și amplificate de presa simpatizantă din toată Europa, l-au transformat pe Garibaldi din „încă un comandant militar de succes” în ceva mult mai puternic: un mit viu al sacrificiului patriotic.

Povestea unui om care lupta pentru o cauză pierdută cu un curaj aproape supraomenesc, care își pierduse soția însărcinată în mlaștini în timp ce fugea urmărit de trei imperii, care refuzase să se predea chiar și când toate speranțele militare raționale se prăbușiseră — acest tip de narativ are o putere emoțională pe care victoriile pur militare rareori o egalează.

Alexandre Dumas (autorul „Contelui de Monte Cristo”) avea să scrie mai târziu o biografie romanțată a lui Garibaldi. Poeți și scriitori din toată Europa liberală începeau să îl vadă nu doar ca pe un general, ci ca pe un simbol romantic al luptei pentru libertate — comparabil, în imaginarul epocii, cu figuri precum Byron care murise pentru cauza greacă cu câteva decenii înainte.

 

Ce se întâmpla cu ceilalți în acest timp

Merită să ne oprim o clipă și să vedem unde erau, la finalul acestui an dramatic, celelalte figuri-cheie pe care le-am introdus.

Mazzini, după căderea Republicii Romane, s-a întors la exilul londonez, unde avea să rămână, cu întreruperi, pentru tot restul vieții — continuând să organizeze, să scrie, să inspire, dar din ce în ce mai marginalizat pe măsură ce inițiativa istorică avea să treacă, în deceniul următor, către Cavour și Piemont.

Cavour nu era încă prim-ministru în 1849 (avea să devină abia în 1852), dar observa cu atenție dezastrul revoluțiilor spontane mazziniene — și această observație avea să îi întărească convingerea că doar o strategie de stat, cu armată regulată și diplomație internațională, nu insurecții populare romantice, putea unifica Italia cu adevărat.

Vittorio Emanuele II tocmai moștenise tronul Piemontului, după abdicarea tatălui său Carol Albert (care, devastat de înfrângerea de la Custoza și de o a doua înfrângere la Novara în martie 1849, abdicase și murise la scurt timp în exil în Portugalia, un om zdrobit).

Papa Pius al IX-lea, restaurat la Roma sub protecție franceză, avea să devină din acest moment un conservator din ce în ce mai dur, complet dezamăgit de orice iluzie liberală din 1846-1847 — o transformare care avea să îl facă, în deceniile următoare, unul dintre cei mai fermi opozanți ai unificării italiene complete.

Toate piesele erau, într-un fel straniu, exact acolo unde aveau nevoie să fie pentru ce urma să se întâmple în deceniul următor — dar niciunul dintre actori nu ar fi putut prevedea, în acest moment de eșec generalizat din 1849, că în doar un deceniu, aceleași forțe fragmentate și înfrânte aveau să se realinieze într-o succesiune de evenimente care va crea, în sfârșit, Italia.

 

---

PARTEA A V-A — Expediția celor O Mie (1860)

---

 

Înainte de a ajunge la momentul de glorie absolută, trebuie să înțelegem pe scurt ce s-a schimbat în cei 11 ani dintre dezastrul de la Roma și triumful din Sicilia.

Garibaldi a petrecut acest deceniu în moduri surprinzător de domestice pentru un revoluționar legendar: a călătorit ca căpitan de vas comercial (inclusiv o călătorie până în China și Peru), a locuit temporar în America (inclusiv la New York, unde a lucrat pentru scurt timp ca… lumânărar, într-o fabrică deținută de un alt exilat italian), și în cele din urmă s-a stabilit pe o insulă mică pe care o cumpărase parțial, Caprera, lângă Sardinia, unde a devenit, cel puțin nominal, fermier. 

⸻

Cavour a devenit prim-ministru al Piemontului în 1852 și a executat fix strategia pe care am descris-o — modernizare economică, alianțe internaționale — culminând cu Războiul din 1859.

Cavour știa că Piemontul singur nu putea învinge Austria, așa că a negociat cu Napoleon al III-lea al Franței un acord secret: Franța ajuta militar, Piemontul ceda Nizza și Savoia. Rămânea o singură problemă — Napoleon al III-lea nu voia să pară agresorul în fața Europei, așa că Austria trebuia să atace prima. 

Cavour a provocat-o cu o serie de manevre diplomatice — mobilizări militare demonstrative, refuzuri calculate de dezarmare — până când Austria, exasperată, a trimis un ultimatum și a atacat.

Piemontul, aliat cu Franța lui Napoleon III, a învins Austria într-o campanie scurtă dar sângeroasă, cu bătălii precum Magenta și Solferino (aceasta din urmă atât de sângeroasă încât a inspirat direct fondarea Crucii Roșii de către elvețianul Henry Dunant, martor la scenă), și a câștigat Lombardia, care includea și Milano.

Dar războiul nu s-a încheiat așa cum plănuise Cavour. Napoleon al III-lea, șocat de amploarea măcelului de la Solferino și îngrijorat de posibilitatea ca alte puteri europene (în special Prusia) să intervină dacă războiul se prelungea, a negociat brusc și unilateral un armistițiu cu Austria la Villafranca, în iulie 1859 — fără să îl consulte pe Cavour în prealabil.  

Războiul a dus la eliberarea Lombardiei de sub Austria și la anexarea ei la noul stat italian în formare — dar Veneto rămânea austriac, iar Nizza și Savoia au trecut, așa cum fusese convenit, la Franța.

⸻

Și aici se închide un cerc pe care l-am deschis chiar la începutul acestei povești: Nizza era orașul natal al lui Garibaldi. Omul care avea să devină, în doar un an de la acest tratat, simbolul suprem al unității naționale italiene — cel care oferea regate întregi coroanei de Savoia fără să ceară nimic în schimb — a văzut propriul oraș natal cedat Franței de exact statul italian pe care îl slujea cu atâta devotament. 

Garibaldi a resimțit acest lucru ca pe o trădare personală profundă — a protestat public, a considerat tratatul o rușine, și relația lui cu Cavour, deja tensionată, s-a răcit și mai mult din această cauză. Ironia avea să fie completă un an mai târziu, când Garibaldi, proaspăt întors din cucerirea Siciliei și Napoli, se va afla din nou față în față cu un guvern piemontez care negociase, fără el, soarta locului unde se născuse.

⸻

De asemenea, Cavour, care sperase la eliberarea completă a nordului Italiei dintr-o singură lovitură, a fost atât de furios de această decizie unilaterală a aliatului său francez încât a demisionat din funcția de prim-ministru — o retragere temporară, avea să revină în funcție după puțin timp, dar un semn clar de cât de fragile și de calculate erau, de fapt, aceste alianțe ale Risorgimento-ului, chiar și în momentele lor de succes.

Pentru Milano, totuși, rezultatul era definitiv: era a doua eliberare a orașului de sub Austria în doar 11 ani — după bucuria scurtă din Cinque Giornate din 1848, urmată de revenirea austriacă câteva luni mai târziu, Milano devenea, de această dată, definitiv parte a noului stat italian în formare.

Succesul din Lombardia a declanșat, de asemenea, o reacție în lanț și în Italia centrală: conducătorii din Parma, Modena și Toscana au fost înlăturați, iar Romagna s-a desprins de Statele Papale. 

În martie 1860, plebiscitele organizate în aceste teritorii au aprobat anexarea lor la Regatul Sardiniei-Piemont, care aproape că își dublase astfel întinderea pe peninsulă. 

⸻

Cât despre Mazzini, acesta a continuat din exil, tot mai marginalizat, dar niciodată complet ieșit din joc.

Și acum, în anul 1860, avea să vină momentul în care toate aceste fire — strategia rece a lui Cavour, idealismul persistent al lui Mazzini, și legenda vie a lui Garibaldi — aveau să se ciocnească într-unul dintre cele mai extraordinare episoade militare din istoria modernă.

 

Sicilia se răscoală — Aprilie 1860

Pe 4 aprilie 1860, la Palermo, a izbucnit o nouă insurecție împotriva stăpânirii bourbone — de data aceasta cunoscută ca revolta de la Gancia, după mănăstirea unde a început.

Insurecția inițială a fost rapid înăbușită de forțele regale, cu execuții publice ale liderilor — dar nemulțumirea din Sicilia, o insulă tratată de secole ca o colonie internă exploatată de Napoli, continua să clocotească în zonele rurale, unde bande de rebeli țărănești, numiți picciotti, continuau rezistența de gherilă.

Vestea a ajuns la Garibaldi pe insula lui, Caprera, prin intermediul unor patrioți sicilieni exilați care îl imploraseră să vină în ajutorul insulei.

 

Decizia — Cum se organizează o cucerire cu bani privați

Ceea ce urmează este, probabil, unul dintre cele mai neobișnuite episoade din istoria militară modernă: o expediție de cucerire a unui regat, organizată aproape complet din fonduri private și inițiativă personală, cu sprijinul tacit dar niciodată oficial al unui guvern.

Aici trebuie să înțelegem jocul dublu extrem de subtil pe care Cavour îl juca. Oficial, guvernul piemontez nu sprijinea expediția lui Garibaldi — o asemenea acțiune ar fi fost un act de război nedeclarat împotriva unui alt regat, riscând o intervenție a marilor puteri europene (în special Franța, care avea propriile interese și sensibilități legate de echilibrul italian) și ar fi putut sabota complet relațiile diplomatice atent construite ale lui Cavour.

Dar, în același timp, Cavour nu a făcut nimic serios pentru a opri expediția — și există dovezi istorice solide că, informal, prin intermediari, oficiali piemontezi de rang mediu au facilitat achiziția de arme și au închis ochii la pregătirile care se desfășurau aproape sub ochii tuturor la Genova.

Era genul de ambiguitate calculată în care Cavour excela: dacă expediția reușea, Piemontul câștiga enorm fără să fi riscat nimic oficial; dacă eșua, guvernul putea nega orice implicare.

Fondurile pentru expediție au venit dintr-o combinație remarcabilă de surse: donații de la patrioți bogați din toată Italia (inclusiv o contribuție semnificativă de la Milano, unde o rețea de susținători liberali strânsese bani), vânzarea unor bunuri personale ale voluntarilor înșiși, și, conform unor surse, chiar și contribuții discrete de la anumiți membri ai establishmentului financiar britanic, interesați de slăbirea influenței bourbone și, implicit, franco-spaniole în Mediterana.

Giuseppe La Farina, un politician sicilian exilat apropiat de Cavour, a jucat un rol cheie de intermediar între entuziasmul popular și calculul politic oficial.

 

„I Mille” — Cine erau cei O Mie

Pe parcursul lunii aprilie-mai 1860, aproximativ 1.089 de voluntari (numărul exact variază ușor între surse, dar cifra rotunjită de „o mie” a rămas în istorie) s-au adunat, majoritatea la Genova, pregătiți să îl urmeze pe Garibaldi într-o aventură care, pe hârtie, părea aproape sinucigașă.

Ce e fascinant despre Cei O Mie e eterogenitatea lor absolută. Nu era o armată profesionistă, ci un amestec de:

– Studenți și intelectuali din toată Italia de nord, mulți fără nicio experiență militară reală, motivați de idealism naționalist pur.

– Veterani ai campaniilor anterioare ale lui Garibaldi (Roma 1849, sau chiar unii dintre vechii companioni sud-americani).

– Meșteșugari și muncitori din orașele industriale în plină dezvoltare precum Milano și Genova.

– Un număr mic de femei, deghizate sau cunoscute deschis, care s-au alăturat expediției — deși numărul exact e disputat istoric. 

Vârsta medie era surprinzător de tânără — mulți dintre voluntari aveau între 17 și 25 de ani.

Înarmarea era jalnică pentru orice standard militar serios: muschete vechi, multe dintre modele depășite cu decenii, cantități insuficiente de muniție, aproape deloc artilerie, și uniforme improvizate — bineînțeles, multe purtând faimoasa cămașă roșie, acum simbol consacrat după anii sud-americani.

 

Îmbarcarea

În noaptea de 5 spre 6 mai 1860, de pe o mică plajă numită Quarto, lângă Genova, Cei O Mie s-au îmbarcat pe două vapoare — Il Piemonte și Il Lombardo — nave comerciale civile, nicidecum vase de război, „împrumutate” (fără permisiunea proprietarilor legali, tehnic vorbind un act de piraterie) de la o companie de navigație.

Quarto dei Mille — astăzi un cartier al orașului Genova, cu un monument impresionant ridicat mai târziu chiar pe locul îmbarcării, marcând unul dintre cele mai celebre puncte de plecare din istoria militară italiană. Dacă vizitezi Genova, e un loc de pelerinaj relativ puțin cunoscut turiștilor internaționali, dar extrem de încărcat simbolic pentru italieni. 

După o traversare riscantă (incluzând o oprire tensionată la Talamone, în Toscana, unde au reușit să obțină muniție suplimentară de la un depozit militar local, cu complicitate tacită a autorităților), expediția a ajuns pe coasta siciliană la Marsala, pe 11 mai 1860. 

Aici intervine unul dintre acele momente de noroc istoric aproape imposibil de crezut: în portul Marsala se aflau, în acel moment exact, două nave de război britanice, ancorate acolo din motive comerciale complet independente (Marsala era centru al comerțului cu vinul fortifiat cu același nume, cu investiții britanice semnificative).

Prezența navelor britanice a descurajat forțele navale bourbone, care sosiseră între timp și ar fi putut bombarda debarcarea, de a acționa agresiv de teamă să nu declanșeze un incident diplomatic cu Marea Britanie — deși oficial, comandanții britanici pretindeau strictă neutralitate.

Garibaldi și oamenii lui au debarcat aproape complet nestingheriți.

 

Calatafimi — Prima Bătălie Decisivă (15 mai 1860)

Patru zile mai târziu, la Calatafimi, forțele lui Garibaldi — acum crescute ușor prin alăturarea unor picciotti locali, dar tot masiv inferioare numeric și în echipament față de armata regulată bourbonă — au întâlnit prima rezistență serioasă.

Forța bourbonă, comandată de generalul Francesco Landi, avea aproximativ 3.000 de soldați regulați bine echipați, poziționați defensiv pe dealuri.

Garibaldi, cu poate 1.000-1.500 de oameni disponibili în acel moment, a decis să atace direct, urcând dealurile sub foc, într-o serie de asalturi frontale care, din punct de vedere al manualelor militare convenționale, păreau aproape sinucigașe.

Conform tradiției (posibil îmbunătățită retrospectiv, cum se întâmplă des cu momentele istorice memorabile), când unul dintre ofițerii lui, Nino Bixio, i-a spus lui Garibaldi că situația părea imposibilă, acesta ar fi răspuns:

„Qui si fa l’Italia o si muore” – „Aici se face Italia sau murim”

Asaltul repetat, cu baioneta, într-o serie de valuri succesive, a reușit progresiv să erodeze poziția bourbonă. Landi, surprins de ferocitatea și persistența atacului unei forțe aparent atât de inferioare, a ordonat retragerea — o decizie care avea să fie considerată ulterior una dintre cele mai fatidice greșeli tactice din istoria militară italiană.

Victoria de la Calatafimi, deși costisitoare în pierderi proporționale, a avut un efect psihologic devastator: a demonstrat că armata bourbonă putea fi învinsă, declanșând un val de sprijin popular sicilian care avea să transforme complet dinamica întregii campanii.

 

Cucerirea Palermo

După Calatafimi, cu sprijin popular crescând exponențial și cu bande de picciotti alăturându-se în număr tot mai mare, Garibaldi a avansat spre Palermo, capitala insulei.

Confruntat cu o garnizoană bourbonă mult superioară numeric în oraș, Garibaldi a executat o manevră de diversiune îndrăzneață — a simulat o retragere spre est, determinând comandanții bourboni să își relaxeze vigilența, apoi a executat un marș rapid, aproape forțat, pentru a ataca orașul dintr-o direcție complet neașteptată.

Pe 27 mai 1860, forțele lui au pătruns în oraș, declanșând o insurecție populară masivă simultană — palermitanii, deja pregătiți psihologic de veștile despre Calatafimi, s-au ridicat în stradă, construind baricade și atacând garnizoana bourbonă din interior, exact cum milanezii făcuseră cu austriecii în 1848.

Comandantul bourbon din Palermo, disperat, a ordonat bombardarea navală a propriului oraș de către flota regală ancorată în port, într-o încercare brutală de a zdrobi insurecția prin distrugere masivă — provocând victime civile semnificative și distrugeri considerabile.

Din nou, prezența unor observatori navali britanici (de data aceasta, mai activ implicați diplomatic) a contribuit la negocierea unui armistițiu, care s-a transformat curând într-o capitulare completă a forțelor bourbone din Palermo pe 6 iunie 1860.

Sicilia, sau cel puțin partea ei centrală și occidentală, era acum sub controlul lui Garibaldi.

 

Proclamarea ca „Dictator” al Siciliei

Aici apare un detaliu terminologic fascinant care poate deruta cititorul modern: Garibaldi s-a proclamat, cu sprijinul unor lideri locali siciliniei, „Dittatore” al Siciliei, în numele lui Vittorio Emanuele II, Regele Italiei.

Termenul „dictator” avea, în context italian al secolului XIX, o conotație complet diferită de sensul modern — se referea la conceptul roman antic de magistratură temporară de urgență, cu puteri depline dar limitate în timp, destinată să gestioneze o criză, nu la ideea modernă de tiranie permanentă.

Formularea era, de asemenea, extrem de calculată politic: „în numele lui Vittorio Emanuele II, Regele Italiei” — un titlu regal care, tehnic vorbind, nu exista încă oficial (Vittorio Emanuele era rege doar al Sardiniei-Piemontului), dar pe care Garibaldi îl folosea deliberat pentru a semnala intenția sa fermă de a preda, în final, toate cuceririle coroanei de Savoia, nu de a crea o republică separată sau de a păstra puterea pentru el însuși.

Acest gest avea să se dovedească crucial pentru tot ce urma — și avea să genereze, simultan, o tensiune profundă cu Mazzini, care spera încă la o soluție republicană.

 

Traversarea către Continent

Cu Sicilia practic securizată (deși luptele minore au continuat în est, la Milazzo, unde Garibaldi a obținut o altă victorie importantă pe 20 iulie), atenția s-a îndreptat spre pasul următor, mult mai riscant: traversarea strâmtorii Messina pentru a invada continentul italian propriu-zis, inima Regatului bourbon.

Aceasta era o miză infinit mai mare decât cucerirea Siciliei. Invadarea directă a teritoriului continental bourbon risca să provoace o intervenție internațională serioasă — Franța lui Napoleon III, în special, avea relații complexe cu casa de Bourbon-Napoli și putea interveni pentru a opri expansiunea garibaldină, mai ales dacă aceasta amenința să devină prea radicală sau prea asociată cu republicanismul mazzinian.

Cavour, extrem de îngrijorat de posibilitatea ca succesul lui Garibaldi să scape complet de sub orice control și să declanșeze o criză diplomatică majoră (sau, mai rău din perspectiva lui, să inspire o proclamare republicană care ar fi subminat complet proiectul monarhic pentru care lucrase o viață întreagă), a trimis discret semnale de avertisment.

Dar Garibaldi, acum purtat de un val de succes militar și popular practic fără precedent, a decis să continue.

Debarcarea la Calabria

Cu ajutorul, din nou, al unei anumite complicități navale britanice și al slăbiciunii tot mai evidente a moralei bourbone, Garibaldi și-a transportat forțele (acum sporite considerabil, la câteva mii de oameni, prin alăturarea a mii de voluntari sicilieni și continentali) peste strâmtoare, debarcând în Calabria.

Ce a urmat a fost aproape anticlimatic în viteza lui: armata bourbonă, demoralizată complet de veștile din Sicilia, de defecțiuni interne masive (mulți ofițeri, văzând scrisul pe perete, au ales să dezerteze sau să capituleze fără luptă serioasă) și de o incompetență a comenzii regale la Napoli, s-a prăbușit practic fără rezistență organizată semnificativă.

Garibaldi a avansat prin Calabria, apoi prin Basilicata și Campania, cu o viteză uluitoare, întâmpinat de multe orașe cu entuziasm popular, nu rezistență.

Într-unul dintre cele mai extraordinare momente ale întregii povestiri, pe 7 septembrie 1860, Garibaldi a intrat în Napoli — a treia cea mai mare capitală europeană a vremii, un oraș de peste jumătate de milion de locuitori — practic singur, într-un tren obișnuit, fără escortă militară semnificativă, în timp ce regele bourbon Francesco II fugise deja spre fortăreața Gaeta, unde avea să reziste asediat câteva luni în plus înainte de capitularea finală.

Populația napolitană, curioasă și entuziastă mai degrabă decât ostilă, l-a întâmpinat cu urale pe stradă pe omul care tocmai cucerise, cu o mie de voluntari prost înarmați și câteva luni de campanie, un regat întreg.

 

---

PARTEA A VI-A — Teano, Aspromonte și Anii de Amărăciune (1860–1867)

---

 

În timp ce Garibaldi cucerea Napoli aproape fără luptă, Cavour urmărea evoluțiile cu o îngrijorare crescândă. Succesul necontrolat al lui Garibaldi devenea o problemă politică serioasă: dacă cuceritorul decidea să continue spre Roma — capitala Statelor Papale, apărată de garnizoana franceză — risca să declanșeze un război direct cu Franța lui Napoleon III, exact aliatul de care Cavour avea nevoie disperată pentru proiectul unificării.

Mai mult, exista teama, tot mai insistentă în cercurile diplomatice, ca Garibaldi — încă formal apropiat de cercurile mazziniene, chiar dacă acționa „în numele regelui” — să se răzgândească și să proclame o republică sudică, fracturând complet proiectul unificării sub Casa de Savoia.

Cavour a găsit o soluție tipic pragmatică: armata piemonteză regulată a invadat direct Statele Papale, dar doar părțile estice și centrale — Marche și Umbria — evitând cu grijă Roma și zona ei imediată, unde staționau trupele franceze, pentru a nu provoca un conflict direct cu Franța. 

Această invazie, executată rapid în septembrie 1860, avea un scop dublu: să anexeze teritoriu papal suplimentar la noul stat în formare, dar, și mai important din perspectiva imediată, să creeze o legătură teritorială fizică între Piemontul de nord și cuceririle sudice ale lui Garibaldi — permițând armatei regale să înainteze spre sud și să preia controlul înainte ca Garibaldi să meargă prea departe cu propriile sale ambiții, oricare ar fi fost ele.

Vittorio Emanuele II însuși a preluat comanda personală a armatei care înainta spre sud, pregătindu-se pentru o întâlnire directă cu omul care tocmai îi cucerise, practic cadou, un regat întreg.

 

26 Octombrie 1860 — Întâlnirea de la Teano

Pe un drum de țară aproape de orășelul Teano, în Campania, la nord de Napoli, cele două figuri centrale s-au întâlnit față în față într-un moment care avea să devină imaginea simbolică a unificării italiene.

Imaginea devenită celebră, reprodusă în nenumărate picturi, statui și manuale școlare italiene, arată doi bărbați călare, dându-și mâna, cu Garibaldi rostind cuvintele:

„Saluto il primo Re d’Italia” – „Salut pe primul Rege al Italiei” 

Istoricii moderni au motive serioase să creadă că această formulare exactă, deși posibil bazată pe un schimb real de cuvinte similare, a fost înfrumusețată și fixată retrospectiv de nevoia națională de a avea un moment fondator perfect ceremonios pentru mitul unificării — genul de frază care sună prea perfect pentru a fi fost rostită spontan, natural, într-un moment care, în realitate, pare să fi fost mult mai scurt, mai puțin ceremonios și posibil chiar ușor stânjenitor pentru ambele părți decât sugerează reprezentările artistice ulterioare.

Ce e cert din punct de vedere istoric: întâlnirea a fost scurtă — poate doar câteva minute, cu un schimb de cuvinte relativ formal, urmată de o scurtă călărie împreună spre Napoli — nicidecum lunga conversație solemnă pe care mitologia populară a construit-o ulterior.

Dincolo de ceremonial, semnificația practică era enormă: Garibaldi, care ar fi putut, teoretic, să reziste, să negocieze condiții, să insiste asupra unui rol politic continuu în noul stat, sau chiar să încerce să păstreze o formă de autonomie sudică — a ales să predea totul, imediat și necondiționat.

Nu a cerut recompense financiare semnificative (deși a acceptat, mai târziu, unele daruri simbolice modeste). Nu a cerut o funcție permanentă în guvernul noii Italii. Nu a insistat asupra unor condiții politice pentru sud.

A predat, pur și simplu, cuceririle sale — un întreg regat — coroanei, și s-a retras.

Cu doar câteva zile înainte de întâlnirea de la Teano, populația din fostele teritorii bourbone (Sicilia și Napoli) fusese chemată la un plebiscit — un vot popular pentru a ratifica (retrospectiv) anexarea la Regatul Piemontului condus de Vittorio Emanuele II.

Rezultatele oficiale au fost copleșitor favorabile anexării — peste 99% de voturi „da” în ambele regiuni. Istoricii moderni sunt sceptici față de acuratețea exactă a acestor cifre, notând presiuni sociale semnificative, un vot deschis (nu secret, în multe locații), și o organizare electorală controlată în mare parte de administrația nou-instalată, cu interes evident în rezultatul „corect”.

Dar dincolo de precizia exactă a cifrelor, entuziasmul popular general pentru unificare, cel puțin în acest moment inițial, pare să fi fost autentic și substanțial — sudul, epuizat de secole de administrare bourbonă considerată pe scară largă coruptă și ineficientă, vedea în unificare o speranță de modernizare și reînnoire.

 

Retragerea la Caprera — Un gest fără precedent istoric

După predarea puterii, Garibaldi a refuzat aproape toate onorurile și recompensele oferite de noul stat unificat. A refuzat un titlu nobiliar. A refuzat o pensie substanțială (a acceptat, în cele din urmă, o sumă modestă). A refuzat o funcție militară sau politică permanentă în noua structură de stat.

S-a retras, pur și simplu, pe insula lui, Caprera, pentru a-și relua — sau, mai corect, pentru a pretinde că își reia — viața de fermier simplu. 

Acest gest, comparat frecvent (atât de contemporani cât și de istorici ulteriori) cu legendarul Cincinnatus al Romei antice — generalul roman care, conform legendei, a renunțat la putere absolută pentru a se întoarce la plugul său — a consolidat definitiv statutul lui Garibaldi ca erou moral, nu doar militar: un om care putea fi tentat de puterea absolută și a ales, în schimb, dezinteresul personal complet.

Această alegere avea să contrasteze dramatic — și avea să devină sursă de amărăciune profundă pentru Garibaldi însuși — cu felul în care noul stat unificat avea să trateze, în practică, sudul pe care el îl cucerise.

 

17 Martie 1861 — Proclamarea Regatului Italiei

La câteva luni după evenimentele din sud, pe 17 martie 1861, Parlamentul de la Torino a proclamat oficial Regatul Italiei, cu Vittorio Emanuele II ca prim rege — păstrându-și, simbolic dar semnificativ, numărul de ordine piemontez (al II-lea, nu al I-lea), sugerând o continuitate dinastică cu vechiul regat piemontez extins, nu o ruptură completă spre o monarhie complet nouă.

Italia, sau cel puțin cea mai mare parte a ei (lipseau încă Veneto, controlat de Austria, și Roma, protejată de garnizoana franceză) — exista, în sfârșit, ca stat unificat. 

Cavour, arhitectul principal al acestei realizări diplomatice și politice extraordinare, avea să moară la doar câteva luni distanță, pe 6 iunie 1861, la vârsta de 50 de ani, de o boală bruscă (probabil malarie combinată cu complicații de sângerare, tratată agresiv prin metodele medicale limitate ale epocii, care posibil i-au grăbit sfârșitul). 

A murit exact în momentul triumfului suprem al proiectului său politic de-o viață — fără să apuce să vadă cum evoluează efectiv noul stat pe care contribuise decisiv să îl creeze.

 

Dezamăgirea din Sud — „Brigantaggio” și represiunea

Ceea ce Garibaldi cucerise cu entuziasm popular și victorii aproape miraculoase avea să se transforme rapid, sub noua administrație piemonteză, într-o poveste mult mai întunecată.

Noua administrație, formată aproape în totalitate din funcționari și oficiali piemontezi sau din nordul Italiei, aplica sistemul legal, fiscal și administrativ piemontez direct, aproape fără adaptare, unui sud cu structuri sociale, economice și culturale complet diferite.

Conscripția militară obligatorie, impozite noi resimțite ca opresive, legile forestiere care restrângeau drepturi tradiționale de utilizare a pământurilor comunale, desființarea unor privilegii bisericești locale — toate acestea au generat o nemulțumire populară rapidă și profundă în multe zone rurale sudice.

Ce a urmat a fost un fenomen numit „brigantaggio” de autoritățile noului stat — tehnic, „banditism”, dar în realitate un amestec complex de: rezistență politică pro-bourbonă reziduală (susținută, în unele cazuri, de foști ofițeri bourbonici și chiar de sprijin extern papal sau al exilaților Bourbon), criminalitate rurală tradițională exacerbată de sărăcie, și o formă mai autentică de rezistență populară față de o administrație nouă percepută ca străină, opresivă și indiferentă.

Represiunea noului stat italian a fost extrem de dură — armata regulată italiană a desfășurat, între 1861 și aproximativ 1865, o campanie de contrainsurgență în sud care, conform estimărilor istorice, a costat zeci de mii de vieți — mai multe decât toate bătăliile Risorgimento-ului combinate.

Pentru Garibaldi, care cucerise sudul crezând sincer că oferă eliberare și progres, veștile despre represiunea sângeroasă din regiunile pe care le predase cu atâta încredere reprezentau o sursă de amărăciune profundă și crescândă.

 

Tensiunea cu Roma — Problema nerezolvată

Cu cea mai mare parte a Italiei unificată, o singură problemă majoră rămânea nerezolvată și extrem de sensibilă: Roma, încă sub control papal, protejată de garnizoana franceză staționată acolo din 1849.

Pentru mulți naționaliști italieni, inclusiv Garibaldi, Italia nu putea fi considerată cu adevărat completă fără Roma ca capitală — un sentiment exprimat în sloganul devenit celebru: „Roma o Morte” (Roma sau Moarte).

Dar guvernul oficial de la Torino, condus acum (după moartea lui Cavour) de succesori mai puțin abili diplomatic, se confrunta cu o realitate diplomatică delicată: orice atac direct asupra Romei risca un conflict militar direct cu Franța, aliatul crucial fără de care unificarea nu ar fi fost posibilă în primul rând.

Guvernul italian oficial, prin urmare, adopta o poziție de prudență diplomatică — recunoscând obiectivul final al capturării Romei, dar refuzând să sprijine acțiuni militare premature sau necontrolate care ar fi putut declanșa o criză internațională majoră.

Garibaldi, cu impulsivitatea și nerăbdarea lui caracteristică, nu avea răbdare pentru asemenea calcule diplomatice fine.

Astfel, în 1862, ieșit temporar din retragerea de la Caprera, Garibaldi a decis să organizeze o nouă expediție de voluntari — similară în spirit cu Expediția celor O Mie — cu scopul explicit de a marșa spre Roma și de a forța, prin fapt împlinit, rezolvarea problemei capitalei.

De data aceasta, însă, spre deosebire de ambiguitatea calculată a lui Cavour din 1860, guvernul italian se opunea direct și oficial. Situația diplomatică cu Franța era prea fragilă, prea importantă, pentru a permite o repetare necontrolată a strategiei „faptului împlinit”.

Astfel, Guvernul, condus acum de Urbano Rattazzi, a emis ordine explicite armatei regulate italiene să oprească expediția lui Garibaldi, prin forță dacă era necesar.

Pe 29 august 1862, în munții Aspromonte din Calabria, forța de voluntari a lui Garibaldi a fost interceptată de o unitate a armatei regulate italiene — aceeași armată a regatului pe care el însuși contribuise decisiv să îl creeze.

Ce a urmat rămâne unul dintre cele mai dureroase și mai simbolic încărcate momente din toată istoria Risorgimento-ului: soldați italieni au tras asupra voluntarilor lui Garibaldi — italieni împușcând italieni, în numele aceleiași cauze naționale pe care ambele părți pretindeau că o servesc.

Garibaldi însuși a fost rănit — un glonț i-a lovit glezna dreaptă, o rană care avea să îl afecteze cronic, cu dureri și mobilitate redusă, pentru tot restul vieții. 

A fost capturat de forțele guvernamentale — un moment de o ironie amară aproape insuportabilă: eroul care cucerise un regat întreg pentru coroana Italiei, arestat acum de armata acelei coroane.

 

Consecințele — Amnistie, dar și o rană care nu s-a vindecat

Garibaldi a fost tratat, în captivitate, cu un respect considerabil (glonțul din gleznă a fost extras de chirurgi de renume, inclusiv, se pare, consultanță de la specialiști străini, dat fiind statutul lui internațional), și a primit rapid o amnistie regală — Vittorio Emanuele II, conștient de riscul politic imens al unei pedepse severe aplicate unui erou național atât de venerat, a ales clemența.

Dar rana morală și politică era mult mai profundă decât cea fizică. Aspromonte a demonstrat, cu o claritate dureroasă, limitele reale ale libertății de acțiune chiar și pentru cel mai celebrat erou al unificării: Garibaldi putea fi tolerat, celebrat, chiar folosit strategic — dar nu i se permitea să dicteze, prin acțiune unilaterală, politica externă a statului pe care contribuise să îl creeze.

Pentru mulți admiratori ai lui Garibaldi, în Italia și în străinătate, evenimentul a generat un val de indignare — cum putea un guvern italian să tragă asupra propriilor eroi naționali pentru „crima” de a vrea prea mult, prea repede, exact lucrul pentru care întreaga mișcare luptase?

Garibaldi s-a retras din nou la Caprera pentru a se recupera, atât fizic din rana de la gleznă (care nu s-a vindecat niciodată complet, obligându-l să folosească adesea un baston sau să fie transportat pentru restul vieții), cât și, poate mai important, emoțional din umilința și dezamăgirea politică a episodului Aspromonte.

A continuat să corespondeze extensiv cu admiratori și susținători din toată lumea — statutul lui de celebritate internațională era acum consolidat, cu vizite și invitații venind din Anglia, Statele Unite (unde, în timpul Războiului Civil American, i s-a oferit chiar, informal, o comandă în armata Unionistă — ofertă pe care a declinat-o, deși a exprimat simpatie clară pentru cauza aboliționistă), și din multe alte țări.

Dar problema Romei rămânea nerezolvată, o rană deschisă în proiectul unificării — și Garibaldi, cu sănătatea afectată dar spiritul combativ neschimbat, aștepta următoarea ocazie de a acționa.

 

1866 — Al Treilea Război de Independență și Veneția

O nouă oportunitate a apărut în 1866, când Italia, aliată de această dată cu Prusia (în conflictul care avea să devină Războiul Austro-Prusac), a declarat război Austriei cu scopul explicit de a câștiga, în sfârșit, Veneto — regiunea Veneției, care rămăsese sub control austriac din 1849, când rezistența eroică a lui Daniele Manin fusese în cele din urmă înfrântă de foamete și boală. 

Garibaldi, acum reabilitat politic (măcar parțial) și dornic să servească din nou cauza națională, a primit comanda unui corp de voluntari, desfășurat în regiunea muntoasă Trentino, la nord de Veneto propriu-zis.

Campania militară italiană regulată a fost, în ansamblu, dezamăgitoare — înfrângeri atât pe uscat (la Custoza, ironic aproape de același loc unde armata piemonteză fusese învinsă în 1848) cât și pe mare (la Lissa, o înfrângere navală umilitoare).

Dar Garibaldi, în contrast puternic cu eșecurile armatei regulate, a obținut o serie de victorii tactice mici dar semnificative în Trentino, culminând cu bătălia de la Bezzecca pe 21 iulie 1866 — una dintre puținele realizări militare pozitive ale Italiei în acest război altfel dezamăgitor. 

 

„Obbedisco” — Cuvântul care a definit disciplina lui Garibaldi

Când, la scurt timp după Bezzecca, guvernul italian (care negociase între timp, prin intermediul Prusiei victorioase, cedarea Veneto-ului de către Austria, indiferent de rezultatele militare directe italiene) a ordonat oprirea ofensivei și retragerea din Trentino — un teritoriu pe care Garibaldi tocmai începuse să îl elibereze cu succes — răspunsul lui, transmis telegrafic, a devenit unul dintre cele mai citate momente din istoria militară italiană:

„Obbedisco” – „Ascult (mă supun)”

Un singur cuvânt, fără proteste, fără negocieri, fără explicații publice ale nemulțumirii evidente pe care trebuie să o fi simțit văzând cum o victorie militară reală era abandonată din calcule diplomatice mai largi.

Acest moment a contrastat dramatic — și intenționat, în mintea multor comentatori ai epocii — cu impulsivitatea care dusese la dezastrul de la Aspromonte patru ani mai devreme. Garibaldi demonstra, de această dată, o disciplină și o loialitate instituțională care avea să îi repare parțial reputația în ochii establishmentului oficial, chiar dacă, personal, frustrarea față de compromisurile diplomatice constante trebuie să fi rămas la fel de acută.

Veneto, prin acordurile diplomatice de după război (nu prin cucerire militară directă italiană), a fost, în sfârșit, cedat Italiei în toamna anului 1866 — punând capăt, după aproape 70 de ani, poveștii unei republici de o mie de ani care fusese desființată de Napoleon, ocupată de Austria, eliberată temporar de propriii ei cetățeni sub Manin în 1848, și readusă sub control austriac prin înfometare în 1849.

 

1867 — A doua tentativă asupra Romei și Mentana

Cu Veneto rezolvat, singura piesă lipsă rămânea Roma. Și Garibaldi, neobosit, a organizat, în 1867, o a doua expediție de voluntari cu același obiectiv nerezolvat.

Rezultatul a fost, din nefericire, o repetare dureroasă a modelului Aspromonte, dar de această dată cu un inamic extern direct implicat: la Mentana, pe 3 noiembrie 1867, forțele lui Garibaldi au fost înfrânte decisiv de o combinație de trupe papale și, crucial, trupe franceze trimise special pentru a apăra Roma — trupe echipate cu nouă pușcă Chassepot, o armă cu o rată de foc și precizie considerabil superioare oricărui echipament disponibil voluntarilor garibaldini.

Garibaldi a fost din nou capturat (de data aceasta de autoritățile italiene, pentru propria lui protecție politică, mai degrabă decât de inamici direcți) și din nou eliberat rapid, dar Roma rămânea, pentru încă trei ani, dincolo de atingere.

 

---

PARTEA A VII-A — Ultimii Ani: Franța, Caprera și Moartea unui Mit (1870–1882)

---

 

Așa cum am lăsat povestea, Roma rămăsese, după Mentana, ultima piesă lipsă din unificarea Italiei — protejată de garnizoana franceză staționată acolo din 1849.

Soluția, când a venit în sfârșit, nu a fost rezultatul niciunei acțiuni militare italiene directe, ci al unui eveniment complet exterior: Războiul Franco-Prusac.

Pe 19 iulie 1870, Franța lui Napoleon III a declarat război Prusiei — un conflict care avea să se dovedească dezastruos pentru francezi. Confruntată cu o urgență militară existențială pe propriul teritoriu, Franța a fost forțată să retragă garnizoana de la Roma pentru a o folosi pe frontul de acasă.

Cu protecția franceză dispărută, guvernul italian, condus acum de succesori mai puțin ezitanți decât cei din anii Aspromonte, a văzut, în sfârșit, ocazia pe care o aștepta.

Armata regulată italiană a asediat Roma și, după o rezistență papală mai degrabă simbolică decât serioasă (Papa Pius al IX-lea a ordonat o apărare minimă, suficientă doar pentru a putea susține ulterior, cu conștiința împăcată, că orașul fusese luat prin forță, nu cedat voluntar), a spart zidurile la Porta Pia pe 20 septembrie 1870.

Roma devenea, în sfârșit, italiană — și, la scurt timp, capitala oficială a Regatului Italiei. 

Iată una dintre cele mai frapante ironii ale întregii povești: Garibaldi, omul care dedicase decenii și riscase de două ori viața (la Aspromonte și Mentana) exact pentru acest obiectiv, nu a participat direct la cucerirea finală a Romei.

Motivele erau complexe — parțial sănătatea lui șubredă (rana de la Aspromonte îl afectase permanent), parțial faptul că, în acel moment exact, atenția și energiile lui erau, surprinzător, îndreptate cu totul în altă parte, spre un conflict care nu avea nicio legătură directă cu Italia.

 

Garibaldi luptă pentru Franța (1870–1871)

Într-una dintre cele mai neașteptate întorsături ale întregii lui cariere, Garibaldi — la 63 de ani, cu sănătatea vizibil deteriorată, folosind adesea un baston sau fiind transportat din cauza rănii cronice de la gleznă — s-a oferit voluntar să lupte pentru Franța, exact țara ale cărei trupe îl înfrânseseră la Mentana doar trei ani mai devreme.

De ce Franța ?

Motivația lui Garibaldi era, în esență, ideologică: vedea în Prusia lui Bismarck o forță conservatoare, militaristă, monarhică autoritară — opusul idealurilor republicane și liberale pe care le susținuse toată viața. 

Deși Napoleon III, cel pe care Franța tocmai îl detronase printr-o revoluție internă în urma dezastrelor militare, nu fusese niciodată aliatul lui preferat, noua Republică Franceză a Treia, proclamată în septembrie 1870 după căderea lui Napoleon III, i se părea o cauză demnă de sprijin — o republică soră aflată în pericol existențial.

Guvernul francez republican, disperat pentru orice sprijin militar disponibil, a acceptat cu recunoștință oferta celebrului general italian.

Garibaldi a primit comanda unei forțe relativ mici, neregulate, cunoscută ca „Armée des Vosges” (Armata Vosgilor), compusă din voluntari francezi, italieni și alți simpatizanți internaționali, operând în estul Franței.

Într-un război altfel dezastruos pentru Franța — care avea să se încheie cu o înfrângere umilitoare, pierderea Alsaciei și Lorenei, și proclamarea unui nou Imperiu German chiar în sala Oglinzilor de la Versailles — forțele lui Garibaldi au obținut una dintre puținele victorii franceze ale întregului conflict, la Dijon, reușind să apere orașul de atacuri prusace repetate. 

Era, la 63 de ani, cu o gleznă care nu se vindecase niciodată complet, ultima campanie militară activă a unei cariere care se întinsese pe patru decenii și trei continente.

 

Retragerea finală la Caprera

După încheierea Războiului Franco-Prusac, Garibaldi s-a retras definitiv la Caprera, insula lui din Arhipelagul La Maddalena, situat în nord-estul Sardiniei, unde avea să își petreacă ultimul deceniu de viață.

Caprera, departe de a fi o simplă retragere izolată, devenise un fel de loc de pelerinaj pentru admiratori din toată lumea. Vizitatori — jurnaliști, politicieni, admiratori simpli, foști companioni de luptă — soseau constant, dornici să întâlnească personal omul devenit deja legendă în timpul propriei vieți. 

Garibaldi, în ciuda sănătății tot mai precare (suferea acum și de artrită severă, pe lângă rana cronică de la gleznă, care îl limitau considerabil în mișcare), continua să scrie extensiv — memorii, scrisori către admiratori și politicieni din toată lumea, chiar și câteva romane cu tentă autobiografică și idealistă, deși cu succes literar modest.

Viața personală a lui Garibaldi în acești ani finali a inclus un episod matrimonial complicat: în 1880, la 73 de ani, s-a căsătorit cu Francesca Armosino, o femeie mult mai tânără care îi fusese, de fapt, parteneră și îngrijitoare deja de mai mulți ani și cu care avea deja copii. 

Această a treia căsătorie oficială (după Anita, moartă în 1849, și un scurt și complicat mariaj anterior cu o marchiză italiană, Giuseppina Raimondi, anulat aproape imediat în circumstanțe scandaloase legate de infidelitatea descoperită a acesteia chiar în ziua nunții) venea să oficializeze o relație domestică deja stabilă, aducând un fel de liniște familială în anii finali ai vieții lui, departe de agitația politică și militară care îi definise restul existenței.

Statul italian, conștient de statutul aproape sacru pe care Garibaldi îl avea în conștiința populară națională (în ciuda tensiunilor istorice reale cu diverse guverne succesive), i-a acordat în cele din urmă, în 1874, o pensie anuală substanțială votată de Parlament — pe care Garibaldi, cu mândria lui caracteristică, ezitase inițial să o accepte, dar la care a cedat în cele din urmă, parțial din necesitate financiară reală (viața lui de sacrificiu personal constant nu îi adusese niciodată o avere personală semnificativă).

A fost ales, de asemenea, în mod repetat, ca deputat în Parlamentul Italian, deși participarea lui directă la dezbaterile parlamentare a rămas limitată, atât din motive de sănătate, cât și, probabil, dintr-o anumită neîncredere persistentă față de mecanismele politicii instituționale de zi cu zi, atât de diferite de stilul lui de acțiune directă.

 

2 Iunie 1882 — Moartea la Caprera

Garibaldi a murit la reședința lui de pe Caprera, pe 2 iunie 1882, la vârsta de 74 de ani, aparent de complicații respiratorii combinate cu efectele cumulate ale unei vieți întregi de răni, boli tropicale contractate în America de Sud, și artrită severă.

Conform relatărilor de la momentul morții (cu precauția obișnuită că asemenea „ultime cuvinte” istorice sunt adesea înfrumusețate retrospectiv de nevoia culturală de a avea momente perfect simbolice), Garibaldi ar fi cerut ca patul lui să fie mutat astfel încât să poată privi, prin fereastră, marea — elementul care îi definise întreaga viață, de la copilăria din Nisa până la ultima suflare. 

Garibaldi lăsase instrucțiuni explicite pentru o înmormântare extrem de simplă: dorea să fie incinerat (o practică neobișnuită și controversată pentru Italia catolică a epocii) și înmormântat fără ceremonie oficială de stat, într-un mormânt modest pe propria lui insulă.

Guvernul italian, însă, confruntat cu presiunea copleșitoare a unui doliu național autentic — mii de oameni din toată Italia și din toată lumea trimițând condoleanțe, ziare din întreaga Europă dedicând pagini întregi necrologului unui om considerat pe scară largă cel mai celebru italian în viață al secolului — a refuzat cererea de incinerare (parțial din motive religioase și legale ale epocii) și a insistat asupra unei înmormântări cu onoruri de stat semi-oficiale, deși respectând, într-o oarecare măsură, dorința lui de simplitate relativă comparativ cu fastul care ar fi fost, altfel, de așteptat pentru o asemenea figură.

A fost înmormântat pe Caprera însăși, într-un mormânt de granit simplu, alături de membri ai propriei familii, exact acolo unde alesese să își petreacă ultimii ani ai vieții, departe de agitația marilor orașe pe care le eliberase sau le cucerise. 

Caprera — insula rămâne astăzi un muzeu național (Compendio Garibaldino), păstrând casa lui Garibaldi aproape exact cum era în timpul vieții lui, cu obiecte personale, mobilier original, și mormântul simplu de granit unde odihnește. 

Accesibilă cu barca de pe insula mai mare La Maddalena, în nordul Sardiniei, rămâne un loc de pelerinaj relativ liniștit, mult mai puțin aglomerat turistic decât alte situri garibaldine mai centrale, dar poate cel mai autentic loc pentru a înțelege omul din spatele legendei — un loc simplu, izolat, aproape ascetic, pentru cineva a cărui viață publică fusese orice, dar nu simplă.

 

Recunoașterea internațională fără precedent 

Ceea ce face povestea lui Garibaldi cu adevărat unică în context istoric mai larg este amploarea globală a recunoașterii sale, chiar în timpul vieții — un fenomen rar pentru orice figură a secolului XIX, cu excepția poate a câtorva monarhi sau lideri de stat majori.

A fost invitat, cu diverse ocazii de-a lungul vieții, să conducă forțe militare sau să accepte onoruri de la guverne și mișcări din întreaga lume: oferta (declinată) de comandă în Războiul Civil American, invitații de a sprijini mișcări de independență din America Latină, recunoaștere și admirație explicită din partea unor figuri precum Abraham Lincoln (care, conform surselor istorice, l-a considerat serios pentru o funcție de comandă în armata Unionistă), sau din partea intelectualilor și scriitorilor din toată Europa liberală a epocii.

Numele lui Garibaldi decorează astăzi străzi, piețe și statui nu doar în toată Italia (practic fiecare oraș italian are un „Corso Garibaldi” sau o „Piazza Garibaldi”), ci și în numeroase alte țări — Statele Unite, America Latină, chiar și în locuri fără nicio legătură istorică directă cu campaniile lui, pur și simplu ca simbol universal recunoscut al luptei pentru libertate și unitate națională.

Comparativ cu Cavour (respectat ca strateg genial, dar rece și inaccesibil emoțional pentru imaginarul popular) sau chiar cu Mazzini (venerat ca profet moral, dar prea abstract, prea legat de teorie și exil pentru a genera aceeași conexiune emoțională directă), Garibaldi a rămas figura Risorgimento-ului cea mai ușor de iubit — un om de acțiune directă, curajos personal, dispus la sacrificiu real și documentat (moartea Anitei, rana de la Aspromonte, decenii de exil și luptă pe trei continente), dar și, crucial, dispus la dezinteres personal demonstrat concret (predarea repetată a puterii, refuzul onorurilor excesive, retragerea voluntară la o viață simplă de fermier). 

Această combinație — eroism militar spectaculos, plus modestie personală autentică, plus o poveste de dragoste tragică, plus un aspect fizic și un stil vestimentar (cămașa roșie, poncho-ul sud-american pe care continua să îl poarte uneori chiar și în Europa) ușor de recunoscut și de romanțat vizual — a creat rețeta perfectă pentru un mit care a supraviețuit, neschimbat în esența lui pozitivă, mult peste un secol de reevaluări istorice critice ulterioare ale altor figuri ale epocii.