ISTORIA IMPERIULUI PERSAN (II): Alexandru cel Mare, căderea Persiei și moștenirea sa

La mijlocul secolului al V-lea î.Hr., Imperiul Persan era încă cea mai mare putere a lumii cunoscute. De la țărmurile Mării Egee până la hotarele Indiei, zeci de popoare trăiau sub autoritatea Marelui Rege, iar bogățiile adunate în palatele de la Susa și Persepolis păreau să garanteze măreția unei dinastii care stăpânea Orientul de aproape un secol.

Și totuși, în spatele acestei puteri impresionante începuseră să apară fisuri. Înfrângerile suferite în războaiele cu grecii arătaseră că armatele persane nu erau invincibile, iar asasinarea lui Xerxes, în 465 î.Hr., deschisese o nouă epocă, marcată de rivalități pentru tron, revolte și intrigi de palat.

În prima parte a acestei istorii (link), am urmărit drumul spectaculos al perșilor de la un mic regat de pe platoul iranian până la întemeierea unui imperiu fără precedent. Am descoperit cuceririle lui Cirus cel Mare, extinderea stăpânirii persane sub Cambise, reformele lui Darius și ambițiile lui Xerxes, regele care a îndrăznit să pornească împotriva Greciei.

Dar povestea Imperiului Persan era departe de a se fi încheiat.

În următorul secol și jumătate, Marii Regi aveau să demonstreze că influența Persiei nu depindea doar de forța armatelor sale. 

Prin aur, diplomație și alianțe schimbătoare, ei vor continua să influențeze lumea greacă, în timp ce în interiorul imperiului luptele pentru putere vor deveni tot mai primejdioase.

Apoi, dinspre Macedonia, avea să apară un adversar cum Persia nu mai întâlnise niciodată. Alexandru cel Mare, un tânăr rege cu o ambiție nemărginită și un geniu militar extraordinar, va porni într-o campanie care avea să răstoarne, în doar câțiva ani, imperiul construit de Cirus și desăvârșit de Darius.

Dar sfârșitul Imperiului Ahemenid nu avea să însemne și sfârșitul Persiei.

Dincolo de cuceririle lui Alexandru, de dominația grecilor, de invaziile arabe, turcice și mongole, o civilizație cu rădăcini adânci va continua să existe, păstrându-și limba, tradițiile și memoria marilor regi.

În această a doua parte, vom urmări ultimele secole ale dinastiei ahemenide, prăbușirea sa în fața lui Alexandru cel Mare și drumul lung al moștenirii persane până în Iranul de astăzi. 

Pentru că, uneori, cea mai impresionantă realizare a unei civilizații nu este imperiul pe care l-a construit, ci faptul că a reușit să supraviețuiască dispariției lui.

 


1. Artaxerxes I și Darius II: un imperiu între stabilitate și intrigi


 

După asasinarea lui Xerxes, Imperiul Persan a intrat într-o perioadă considerată adesea de istorici drept începutul declinului său. 

În realitate, lucrurile sunt ceva mai nuanțate.

Timp de aproape șase decenii, Persia a continuat să fie un imperiu puternic, bogat și bine organizat, capabil să-și păstreze teritoriile și să influențeze politica lumii grecești, fără să mai fie nevoie de invazii de amploarea celor conduse de către Darius și Xerxes.

Paradoxul acestei epoci este că perșii, învinși pe câmpul de luptă la Salamina și Plateea, au reușit să câștige influență prin alte mijloace. 

Folosind diplomația, aurul și rivalitățile dintre cetățile grecești, regii persani au ajuns să joace un rol tot mai important în conflictele celor care, cu doar câteva decenii înainte, le opriseră armatele.

 

Artaxerxes I: un început de domnie marcat de sânge 

Artaxerxes I, unul dintre fiii mai tineri ai lui Xerxes, a urcat pe tron în 465 î.Hr., în urma unei succesiuni marcate de asasinate și intrigi. Potrivit autorilor greci, Artabanos, comandantul gărzii regale și ucigașul lui Xerxes, ar fi încercat să-l înlăture și pe tânărul prinț pentru a pune mâna pe putere. 

Artaxerxes a reușit însă să-i dejoace planurile și, cu sprijinul lui Megabyzos, un nobil persan influent, l-a ucis pe conspirator.

Dar eliminarea lui Artabanos nu a adus imediat liniștea. 

Ctesias, un medic grec care a trăit mai târziu la curtea persană și care a scris o istorie a imperiului păstrată doar în fragmente, povestește că noul rege a început prin înlăturarea susținătorilor complotului.

În același timp, Hystaspes, unul dintre frații săi, care conducea provincia Bactria din Asia Centrală, s-a răsculat împotriva lui. Potrivit aceleiași relatări, Artaxerxes a avut nevoie de două bătălii pentru a înfrânge revolta și a-și consolida autoritatea.

Abia după aceste confruntări, noul rege a putut începe să domnească fără amenințări imediate la adresa tronului.

Artaxerxes I a domnit aproximativ patruzeci de ani, devenind unul dintre cei mai longevivi regi ai dinastiei ahemenide. 

Grecii îl cunoșteau sub supranumele de „Macrocheir”, adică „cel cu mâna lungă”. Potrivit unei tradiții antice, una dintre mâinile sale ar fi fost mai lungă decât cealaltă. Numele poate fi însă interpretat și simbolic, ca o aluzie la puterea regelui, care se întindea asupra unor teritorii uriașe.

Domnia sa a fost una de relativă stabilitate, dar nu lipsită de tensiuni. 

Artaxerxes trebuia să mențină echilibrul între autoritatea regală și ambițiile satrapilor, guvernatorii provinciilor, care dispuneau uneori de armate și resurse considerabile. Cu cât aceștia deveneau mai puternici, cu atât creștea riscul să acționeze independent de voința regelui.

 

Un erou grec în slujba Marelui Rege

Unul dintre cele mai interesante episoade ale domniei lui Artaxerxes I a fost sosirea la curtea persană a lui Temistocle, eroul atenian care contribuise decisiv la înfrângerea flotei lui Xerxes în  bătălia de la Salamina.

Bust Temistocle

Ironia sorții era remarcabilă: omul care ajutase la salvarea Greciei de invazia persană ajunsese să caute protecție tocmai la urmașul regelui pe care îl învinsese.

Ostracizat de atenieni (îndepărtat din cetate prin votul cetățenilor) și ulterior acuzat de trădare, Temistocle fugise din Grecia și, după numeroase peripeții, ajunsese în Asia Mică.

De acolo, i-a trimis lui Artaxerxes o scrisoare prin care își oferea serviciile. Potrivit lui Plutarh, regele ar fi fost atât de încântat de această veste, încât, în timpul nopții, ar fi strigat de trei ori în somn: „Îl am pe Temistocle atenianul!”

Temistocle ar fi cerut un an pentru a învăța limba persană și a se familiariza cu obiceiurile curții. Regele i-a acordat apoi veniturile a trei orașe din Asia Mică: Magnesia, Lampsacos și Myus, destinate, potrivit tradiției, să-i asigure pâinea, vinul și celelalte alimente necesare traiului. 

Fostul conducător atenian și-a petrecut ultimii ani la Magnesia, unde a murit în jurul anului 459 î.Hr. Potrivit unei legende relatate de Plutarh, Temistocle s-ar fi sinucis pentru a nu fi nevoit să lupte împotriva grecilor, după ce Artaxerxes i-ar fi cerut să-și îndeplinească promisiunea de a sluji Persia. 

Alte surse susțin însă că a murit din cauze naturale.

Povestea lui Temistocle ilustrează un paradox al relațiilor dintre greci și perși. Persia, privită cândva de atenieni drept cea mai mare amenințare la adresa libertății lor, devenise și un loc de refugiu pentru oamenii politici alungați din propriile cetăți. 

Regii persani aveau să folosească tot mai des asemenea rivalități și exiluri pentru a-și extinde influența asupra lumii grecești, fără să mai fie nevoie să trimită armate până la Atena.

 

Revolta Egiptului și pacea cu Atena

Cea mai gravă criză a domniei lui Artaxerxes I a izbucnit în 460 î.Hr., când Egiptul s-a răsculat din nou împotriva stăpânirii persane. 

Revolta a fost condusă de Inaros, un prinț de origine libiană, care a atras de partea sa o mare parte a Deltei Nilului și a cerut ajutorul Atenei.

Atenienii, aflați deja în război cu Persia, au trimis o flotă care opera în apropierea Ciprului. Sprijiniți de răsculații egipteni, atenienii au obținut la început victorii importante și au ocupat o parte din Memfis, capitala administrativă a Egiptului.

Artaxerxes a reacționat trimițând o armată condusă de Megabyzos, unul dintre cei mai capabili generali persani. Acesta a recucerit pozițiile pierdute și i-a împins pe atenieni și pe aliații lor pe insula Prosopitis, din Delta Nilului, unde i-a asediat timp de aproximativ optsprezece luni.

Pentru a-i învinge, perșii au recurs la o metodă ingenioasă: au deviat apa unui canal al Nilului, lăsând corăbiile ateniene împotmolite pe uscat. Grecii și-au incendiat vasele pentru a nu cădea în mâinile dușmanului, dar cei mai mulți au fost uciși sau capturați. 

O flotă de întăriri, formată din cincizeci de nave, a sosit fără să știe ce se întâmplase și a fost la rândul ei atacată.

Expediția egipteană s-a încheiat cu un dezastru pentru Atena, care a pierdut numeroși oameni și corăbii.

⸻

Victoria persană a fost urmată însă de un conflict neașteptat chiar în interiorul imperiului.

Megabyzos îi promisese lui Inaros că îi va cruța viața dacă se predă, dar, potrivit izvoarelor grecești, Artaxerxes a cedat presiunilor mamei sale, Amestris, care dorea să-l pedepsească pe conducătorul revoltei. 

Inaros a fost executat, încălcându-se astfel promisiunea făcută de general.

Furios, Megabyzos s-a răsculat în Siria, unde deținea o poziție de mare autoritate. A reușit să înfrângă două armate trimise împotriva sa, înainte ca disputa să fie încheiată printr-o împăcare cu regele. 

Episodul arată cât de puternici deveniseră unii guvernatori și comandanți persani, dar și influența pe care membrii familiei regale, inclusiv regina-mamă, o puteau exercita asupra deciziilor de la curte.

Între timp, luptele dintre Atena și Persia au continuat în Cipru și în Marea Egee. În jurul anului 449 î.Hr., ostilitățile s-au diminuat, iar unele izvoare antice vorbesc despre încheierea „Păcii lui Callias”, numită după presupusul negociator atenian.

Potrivit tradiției, acordul ar fi limitat prezența flotei persane în Marea Egee și apropierea trupelor regale de cetățile grecești din Asia Mică, cărora li se recunoștea o anumită autonomie.

Existența acestui tratat rămâne însă controversată. Istoricul grec Tucidide nu îl menționează, iar cercetătorii moderni nu au ajuns la un consens dacă a fost semnat un acord oficial sau dacă cele două puteri au ajuns pur și simplu la o înțelegere tacită.

Cert este că Persia și Atena au intrat într-o perioadă de relativă destindere, după decenii de confruntări, iar Artaxerxes a reușit să păstreze Egiptul sub control persan, în ciuda uneia dintre cele mai periculoase revolte ale domniei sale.

 

Esdra, Neemia și Ierusalimul

Domnia lui Artaxerxes ocupă un loc important și în istoria evreilor, deoarece, potrivit Bibliei, în această perioadă au avut loc misiunile lui Esdra și Neemia, două personaje care au contribuit la reorganizarea comunității evreiești după exilul babilonian.

Esdra, un preot și cărturar cunoscător al Legii lui Moise, ar fi primit din partea regelui permisiunea de a se întoarce la Ierusalim împreună cu un grup de evrei rămași în exil. El ar fi adus și un decret regal care îi acorda autoritatea de a organiza viața religioasă și juridică a comunității potrivit legilor strămoșești.

Neemia ocupa o funcție de mare încredere la curtea persană: era paharnicul regelui, responsabil cu servirea băuturilor și cu siguranța acestora. Aflând că zidurile Ierusalimului se aflau încă în ruină, i-a cerut lui Artaxerxes permisiunea să le reconstruiască. 

Regele i-a acordat sprijinul și l-a trimis în Iudeea, unde Neemia a devenit guvernator și a coordonat refacerea fortificațiilor, în ciuda opoziției unor conducători din regiunile învecinate.

Datarea exactă a acestor misiuni rămâne discutată de istorici, mai ales în cazul lui Esdra, existând ipoteze care îl plasează în timpul lui Artaxerxes II.

Dincolo de aceste incertitudini, episodul ilustrează o trăsătură importantă a administrației persane: regii ahemenizi permiteau popoarelor supuse să-și păstreze credințele, tradițiile și o parte dintre legile proprii, atât timp cât acestea nu amenințau autoritatea imperială. 

În acest fel, Persia putea conduce comunități foarte diferite fără să le impună tuturor aceeași religie sau aceleași obiceiuri.

 

Darius II și epoca satrapilor 

După moartea lui Artaxerxes I (cel mai probabil din cauze naturale), în 424 î.Hr., Imperiul Persan a trecut printr-o nouă criză de succesiune, marcată de asasinate și lupte între frați. 

Fiul său, Xerxes al II-lea, a domnit doar 45 de zile, înainte de a fi ucis, potrivit izvoarelor grecești, în timpul unui ospăț, de oamenii fratelui său vitreg, Sogdianos.

Dar nici acesta nu s-a bucurat mult timp de putere. După numai șase luni, a fost înlăturat de un alt frate, Ochos, care a preluat tronul sub numele de Darius al II-lea. 

Potrivit lui Ctesias, Sogdianos a fost atras într-o capcană prin promisiuni de împăcare, apoi executat într-un mod cumplit: aruncat într-o groapă plină cu cenușă fierbinte, unde a murit sufocat.

Grecii l-au poreclit pe noul rege „Nothos”, adică „bastardul”, deoarece mama sa era o concubină babiloniană a lui Artaxerxes I. 

Darius al II-lea a domnit aproape douăzeci de ani, timp în care Parysatis, soția și totodată sora sa vitregă, a exercitat o influență considerabilă asupra curții. Autorii greci o descriu drept o femeie inteligentă, ambițioasă și necruțătoare cu adversarii săi, deși aceste relatări trebuie privite cu prudență.

În timpul domniei sale, satrapii din vestul imperiului au devenit tot mai influenți. Doi dintre ei, Tissaphernes, activ în regiunea Sardisului, și Pharnabazos, guvernatorul Frigiei de la Helespont, au ajuns să joace un rol esențial în relațiile Persiei cu cetățile grecești, folosind diplomația și sprijinul financiar pentru a exploata rivalitatea dintre Atena și Sparta.

Nici în interiorul imperiului nu au lipsit tulburările. Au izbucnit revolte în Lidia și Media, iar în Egipt nemulțumirile față de dominația persană s-au intensificat, pregătind desprinderea provinciei de imperiu în 404 î.Hr.

 

Persia, arbitrul războiului peloponesiac

Cea mai mare oportunitate pentru Persia a apărut odată cu izbucnirea Războiului Peloponesiac, în 431 î.Hr., când Atena și Sparta, cele mai puternice cetăți ale Greciei, au început un conflict care avea să dureze, cu întreruperi, aproape trei decenii.

La început, perșii au preferat să privească de la distanță cum rivalii lor se slăbeau reciproc. Situația s-a schimbat în 413 î.Hr., după dezastrul suferit de atenieni în Sicilia, unde o mare expediție militară trimisă împotriva Siracuzei fusese aproape complet distrusă. 

Văzând Atena slăbită, Darius al II-lea a decis să sprijine financiar Sparta, în schimbul recunoașterii autorității persane asupra cetăților grecești din Asia Mică.

Un rol esențial în aceste negocieri l-a avut Tissaphernes, satrapul persan din vestul Anatoliei amintit mai sus. Acesta a dus un joc diplomatic abil, oscilând între Sparta și Atena, întârziind plata soldelor pentru marinarii spartani și încercând să împiedice o victorie prea rapidă a uneia dintre tabere. 

La curtea sa a ajuns chiar și Alcibiade, controversatul politician și comandant atenian, aflat atunci în exil, care l-ar fi sfătuit să-i lase pe greci să se epuizeze reciproc.

Politica persană nu a fost însă una singură. În timp ce Tissaphernes tergiversa sprijinul acordat spartanilor, Pharnabazos, celălalt satrap amintit din regiunea Helespontului, a colaborat mai activ cu aceștia. 

Ulterior, prințul persan Cirus cel Tânăr, fiul lui Darius al II-lea, a pus la dispoziția Spartei fonduri importante, care au permis întreținerea unei flote capabile să înfrunte puterea navală ateniană.

Astfel, în 405 î.Hr., flota spartană, comandată de Lisandru, a distrus aproape întreaga flotă ateniană în bătălia de la Aigos Potamos, lângă Helespont.  

Rămasă fără corăbii și fără aprovizionarea cu grâne aduse pe mare, Atena a capitulat în 404 î.Hr., punând capăt războiului.

Ironia era remarcabilă: Persia, care nu reușise să supună Grecia prin uriașele armate ale lui Xerxes, contribuise acum decisiv la înfrângerea Atenei prin aur, diplomație și exploatarea rivalităților dintre greci.

Dar ajutorul persan avea un preț. În schimbul banilor primiți, spartanii acceptaseră în tratatele încheiate cu Persia pretențiile Marelui Rege asupra cetăților grecești din Asia Mică. 

Deși aplicarea acestor înțelegeri avea să provoace noi conflicte, era limpede că libertatea ionienilor fusese din nou sacrificată intereselor marilor puteri.

Astfel, la sfârșitul domniei lui Darius al II-lea, Persia își recâștigase o mare parte din influența pierdută în lumea greacă, fără să mai fie nevoie de o invazie a Greciei.

 

Un sfârșit și un început de criză

În 404 î.Hr., Darius al II-lea a murit la Babilon, după aproape douăzeci de ani de domnie. Tronul urma să-i revină fiului său cel mare, Artaxerxes, desemnat moștenitor, dar succesiunea nu avea să fie lipsită de primejdii.

Fratele său mai mic, Cirus cel Tânăr, care deținea o poziție importantă în vestul Asiei Mici, avea propriile ambiții. Era fiul preferat al reginei Parysatis, ce căpătase între timp mare influență la curtea persană și care îl susținea și nu-și ascundea dorința de a-l vedea pe tron.

Rivalitatea dintre cei doi frați avea să împingă imperiul spre un nou război pentru putere. 

De această dată, însă, conflictul urma să aducă o situație neobișnuită: mii de mercenari greci aveau să lupte alături de un prinț persan împotriva armatei Marelui Rege.

Era începutul uneia dintre cele mai spectaculoase aventuri militare ale Antichității.

 


2. Artaxerxes II și epoca mercenarilor 


 

Domnia lui Artaxerxes al II-lea a fost cea mai lungă din istoria dinastiei ahemenide, cuprinzând patruzeci și șase de ani, între 404 și 359 î.Hr., iar durata ei spune mai mult despre capacitatea de supraviețuire a regelui decât despre vigoarea imperiului. 

Fratele său l-a provocat în primii ani, satrapii s-au răsculat în a doua jumătate a domniei, Egiptul s-a desprins, iar Persia a rămas totuși, timp de aproape o jumătate de secol, arbitrul incontestabil al lumii grecești, ceea ce arată că slăbiciunea internă a imperiului nu se vedea încă din afară, unde numele Marelui Rege continua să inspire respect, teamă și, mai ales, dorința de a-i obține aurul.

 

Doi prinți și lupta pentru coroana Persiei

Moartea lui Darius al II-lea, în 404 î.Hr., a reaprins rivalitatea dintre cei doi fii ai săi, Artaxerxes și Cirus cel Tânăr. 

Un rol important în această dispută, așa cum am arătat mai sus, l-a avut chiar mama lor, regina Parysatis, care îl favoriza deschis pe Cirus, dorind să-l vadă pe tron.

Fiul cel mare, Artaxerxes, fusese însă desemnat moștenitor și a urcat pe tron sub numele de Artaxerxes al II-lea. Încoronarea a avut loc la Pasargade, vechea capitală a lui Cirus cel Mare, în cadrul unei ceremonii despre care Plutarh ne-a păstrat câteva detalii neobișnuite. 

Viitorul rege trebuia să-și dezbrace hainele obișnuite și să îmbrace veșmântul purtat, potrivit tradiției, de întemeietorul imperiului înainte de a deveni rege. Apoi mânca smochine, mesteca terebint (o rășină aromată) și bea un pocal cu lapte acru. 

Cirus cel Tânăr nu era însă dispus să accepte hotărârea tatălui său. El conducea teritorii importante din Asia Mică, printre care Lidia, Frigia Mare și Capadocia, și avea sub comanda sa trupe numeroase. 

Bust Cirus cel Tânăr

În plus, considera că avea un drept mai puternic la tron, deoarece se născuse după ce Darius devenise rege, spre deosebire de fratele său mai mare. Era același argument folosit odinioară pentru a justifica alegerea lui Xerxes în locul fratelui său Artobazanes.

Potrivit lui Plutarh, Cirus ar fi plănuit să-și asasineze fratele chiar în timpul ceremoniei de încoronare. Complotul a fost însă descoperit, după unele relatări în urma denunțului unui preot, iar prințul a fost arestat și condamnat la moarte.

Atunci a intervenit Parysatis. Istoricul grec povestește că regina și-ar fi îmbrățișat fiul și l-ar fi implorat pe Artaxerxes să-l cruțe. În cele din urmă, regele a cedat și i-a permis lui Cirus să se întoarcă în Asia Mică, în loc să-l execute.

Iertarea avea să-l coste scump. 

Odată revenit în teritoriile pe care le conducea, Cirus a început să strângă în secret o armată, hotărât să-și înlăture fratele și să cucerească tronul Persiei.

De această dată, avea să caute sprijin și printre războinicii greci, a căror experiență militară fusese demonstrată în deceniile de războaie dintre Atena și Sparta.

 

Armata cumpărată cu aur

Mijloacele pe care le avea la dispoziție erau considerabile. Ca satrap al Anatoliei, Cirus  cel Tânăr controla veniturile unei întinse regiuni și cunoștea bine lumea greacă, pe care o frecventase în timpul războiului peloponesiac, când finanțase flota spartană a lui Lysandros, aflându-se într-o relație personală de prietenie cu acesta. 

După victoria Spartei, în 404 î.Hr., mii de mercenari greci rămăseseră fără angajament, iar Cirus, care înțelesese potențialul acestei piețe de forță de muncă militară, a început să recruteze în număr mare, sub diverse pretexte, de la o campanie împotriva triburilor din Pisidia până la un conflict cu satrapul Tissaphernes.

Persia ajunsese în acest fel să-și folosească aurul nu doar pentru a influența cetățile grecești, ci și pentru a le transforma în rezervă de soldați, fenomen care avea să definească următoarea jumătate de secol. 

Hopliții greci, soldați de infanterie echipați cu scuturi mari, sulițe și armuri, erau renumiți pentru disciplina și eficiența lor în luptă. Obișnuiți să lupte în formații compacte, erau adversari redutabili pentru armatele persane.  

Dar serviciile lor puteau fi cumpărate: pentru o soldă atractivă, mulți greci erau dispuși să lupte ca mercenari, chiar și în slujba foștilor dușmani. Astfel, perșii au descoperit că războinicii pe care nu reușiseră să-i învingă pe câmpul de luptă puteau fi atrași de partea lor cu aur.

 

Anabasis: aventura celor zece mii de greci

În primăvara anului 401 î.Hr., Cirus cel Tânăr a pornit din Sardis, în fruntea unei armate impresionante, alcătuite din aproximativ 100.000 de soldați asiatici și peste 10.000 de mercenari greci, majoritatea proveniți din Peloponez. 

Printre comandanții grecilor se număra Clearchos, un general spartan experimentat, care avea să joace un rol important în expediție.

În rândurile grecilor se afla și Xenofon, un tânăr atenian care fusese apropiat de filosoful Socrate. El nu plecase inițial ca soldat, ci la invitația unui prieten care participa la campanie.  

Bust Xenofon

Avea să devină însă unul dintre personajele centrale ale expediției și, mai târziu, să-i povestească desfășurarea în celebra sa lucrare „Anabasis”, al cărei titlu înseamnă „urcarea” sau „marșul spre interiorul țării”.

Armata a traversat Anatolia, apoi a înaintat prin Siria și Mesopotamia, parcurgând distanțe uriașe, aprovizionându-se din regiunile străbătute. La început, mulți dintre mercenarii greci nu știau că adevăratul scop al expediției era răsturnarea lui Artaxerxes al II-lea, fratele lui Cirus. 

Când au înțeles că urmau să lupte împotriva Marelui Rege, unii au protestat și au refuzat să înainteze, dar Cirus a reușit să-i convingă promițându-le o soldă mai mare, iar marșul a continuat spre inima imperiului. 

În vara anului 401 î.Hr., după aproape cinci luni de drum, armata rebelă a ajuns la Cunaxa, nu departe de Babilon, pe malul Eufratului. Acolo o aștepta armata regală, condusă chiar de Artaxerxes al II-lea.

Cei doi frați urmau să-și dispute tronul Persiei pe câmpul de luptă.

 

Cunaxa: bătălia care a decis soarta tronului persan

Armata lui Artaxerxes al II-lea era mult mai numeroasă decât cea a fratelui său, dar Cirus cel Tânăr știa că nu trebuia neapărat să-i învingă pe toți soldații regelui. Dacă reușea să-l ucidă pe Artaxerxes, aflat în centrul formației persane, lupta pentru tron putea fi încheiată dintr-o singură lovitură.

Pe aripa dreaptă a armatei rebele, mercenarii greci au înaintat în formație compactă și au pus pe fugă trupele persane din fața lor. Potrivit lui Xenofon, grecii au pornit la atac cu strigăte de luptă, iar adversarii s-au retras înainte ca cele două armate să ajungă la o confruntare serioasă.

Victoria părea la îndemână.

În centrul câmpului de luptă, însă, Cirus a zărit poziția fratelui său și a hotărât să riște totul. În fruntea unei gărzi de aproximativ 600 de călăreți, s-a năpustit asupra trupelor regale și a reușit, potrivit relatărilor antice, să-l rănească pe Artaxerxes cu sulița.

Dar, în învălmășeala luptei, Cirus a fost lovit la rândul său de o suliță în zona feței și a căzut mort. 

Încercarea de a cuceri tronul se încheiase brusc.

Moartea prințului a schimbat complet soarta confruntării. Trupele sale asiatice s-au risipit, ori s-au predat, iar mercenarii greci, care își învinseseră adversarii pe aripa dreaptă, au descoperit că omul pentru care luptau nu mai era în viață.

Paradoxul era crud: grecii câștigaseră lupta de pe partea lor a câmpului de bătălie, dar pierduseră războiul. 

Se aflau acum în inima Imperiului Persan, la sute de kilometri de teritoriile grecești, fără un conducător care să-i plătească, fără aliați și înconjurați de forțele Marelui Rege.

Adevărata lor încercare abia începea.

 

Retragerea celor „Zece Mii”

Deși nu reușiseră să-i învingă pe mercenarii greci într-o confruntare directă, perșii au recurs la o capcană. Satrapul Tissaphernes l-a invitat pe Clearchos, principalul comandant al grecilor, împreună cu alți patru generali, la o întâlnire pentru a negocia condițiile retragerii. 

În locul unor tratative, aceștia au fost arestați și, potrivit lui Xenofon, trimiși la curtea regelui, unde au fost executați.

Grecii se trezeau astfel fără conducători, în inima unui imperiu ostil, la sute de kilometri de casă, fără provizii sigure și fără să știe cum aveau să se întoarcă.

În acel moment a ieșit în evidență Xenofon.

Tânărul atenian, care până atunci nu avusese o funcție de comandă, i-a adunat pe ofițerii rămași și i-a îndemnat să nu se predea. Le-a propus să aleagă noi conducători, să renunțe la bagajele inutile și să pornească spre nord, în căutarea unui drum către teritoriile grecești.

Xenofon a fost ales printre noii comandanți, iar armata a început una dintre cele mai celebre retrageri din istoria militară. Soldații înaintau organizați în formații defensive, protejând în mijlocul coloanei bagajele, răniții și oamenii care îi însoțeau.

Perșii nu aveau însă de gând să-i lase să traverseze nestingheriți imperiul. Tissaphernes a pornit în urmărirea lor cu o armată numeroasă, încercând să-i slăbească prin atacuri repetate. 

Cavaleria persană se apropia de coloanele grecești, în timp ce arcașii și soldații înarmați cu praștii lansau proiectile de la distanță, retrăgându-se înainte ca hopliții, înarmați cu scuturi grele și sulițe, să poată ajunge la ei.

Xenofon a găsit însă o soluție ingenioasă. A organizat detașamente de soldați din insula Rodos, pricepuți în folosirea praștiilor, ale căror proiectile de plumb puteau lovi inamicul de la distanță, formând totodată și un mic corp de cavalerie. 

Astfel, grecii au reușit să răspundă atacurilor persane și să-și continue retragerea, fără să poată fi încercuiți și distruși. Perșii le puteau provoca pierderi, dar o confruntare directă cu infanteria greacă bine organizată rămânea primejdioasă.

Pe măsură ce înaintau spre nord, grecii au părăsit câmpiile Mesopotamiei și s-au apropiat de regiunile muntoase. Aici, trupele lui Tissaphernes au încetat urmărirea, deoarece terenul accidentat îngreuna folosirea cavaleriei. 

Pentru mercenari, însă, pericolele erau departe de a se fi încheiat.

Drumul prin munții carduchilor s-a dovedit cumplit. Locuitorii acestor ținuturi, asupra cărora autoritatea persană era limitată, au atacat în repetate rânduri coloanele grecești, aruncând pietre și lansând săgeți de pe înălțimi. Potecile înguste și prăpăstiile făceau înaintarea extrem de dificilă, iar soldații trebuiau adesea să lupte pentru a cuceri trecătorile care le blocau drumul.

Au traversat apoi regiunile muntoase ale Armeniei, unde, pe lângă primejdia unor noi atacuri, au avut de înfruntat frigul, viscolele și zăpezile adânci. Potrivit lui Xenofon, unii soldați au suferit degerături grave sau au orbit temporar din cauza luminii reflectate de zăpadă, iar lipsa hranei i-a împins uneori la disperare.

În Armenia au descoperit și un lucru neașteptat: sate cu locuințe săpate în pământ, în care oamenii trăiau la adăpost de frig, alături de animale, păstrând provizii de grâne și băuturi fermentate. Pentru grecii epuizați, aceste așezări au oferit câteva zile prețioase de hrană și odihnă.

Dar cel mai emoționant moment avea să vină când armata s-a apropiat de Marea Neagră.

Ajunși pe un vârf de munte, soldații din avangardă au zărit întinderea albastră a apei și au început să strige. Xenofon, aflat mai în urmă, a auzit zarva și a crezut că oamenii săi erau atacați.

Când s-a apropiat, a înțeles ce se întâmpla: soldații strigau cuprinși de bucurie „Thalatta! Thalatta!” — „Marea! Marea!”

Pentru ei, vederea mării însemna că se apropiau de lumea greacă și că aveau, în sfârșit, o șansă reală să ajungă acasă.

În 400 î.Hr., supraviețuitorii au ajuns la Trapezunt, o cetate grecească de pe țărmul Mării Negre. De acolo, drumul lor a continuat de-a lungul coastei, spre Bizanț și alte teritorii grecești. Nu toți s-au întors însă acasă: mulți au continuat să lupte ca mercenari. 

Xenofon avea să povestească întreaga aventură în lucrarea sa „Anabasis”, transformând retragerea celor zece mii într-una dintre cele mai cunoscute relatări militare ale Antichității.

Expediția avea însă și o semnificație mai profundă. O armată de mercenari greci pătrunsese adânc în Imperiul Persan și reușise să se retragă fără să fie distrusă de forțele regale. 

Episodul a alimentat în lumea greacă ideea că uriașul imperiu nu era atât de greu de învins pe cât părea.

Mai târziu, oratorul atenian Isocrate avea să invoce asemenea exemple pentru a susține unirea grecilor într-o campanie împotriva Persiei. Iar câteva decenii după aceea, Alexandru cel Mare avea să pornească într-o expediție care va transforma această ambiție în realitate.

 

Pacea Regelui

După bătălia de la Cunaxa, Artaxerxes al II-lea a încercat să-și restabilească autoritatea asupra cetăților grecești din Ionia, dintre care unele îl sprijiniseră pe fratele său, Cirus cel Tânăr. 

Această politică l-a adus în conflict cu Sparta, devenită între timp cea mai puternică cetate a Greciei, după înfrângerea Atenei în Războiul Peloponesiac.

Între 399 și 394 î.Hr., spartanii au desfășurat campanii militare împotriva perșilor în Asia Mică. Cel mai cunoscut dintre comandanții lor a fost regele Agesilaos, care a obținut mai multe victorii, dar nu dispunea de forțele necesare pentru a amenința serios inima imperiului.

Persia a răspuns folosind o armă care se dovedise deja eficientă: aurul. În loc să trimită o nouă armată uriașă împotriva Spartei, Artaxerxes a sprijinit financiar adversarii acesteia din Grecia. 

Astfel, Atena, Teba, Corint și Argos au format o coaliție împotriva puterii spartane, declanșând un conflict cunoscut drept Războiul Corintic.

Obligat să-și apere poziția în Grecia, Agesilaos a fost rechemat din Asia Mică, iar presiunea asupra teritoriilor persane s-a redus. 

În același an, 394 î.Hr., Persia a obținut o victorie și mai importantă. La Cnidos, flota persană, condusă de amiralul Pharnabazos și de atenianul Conon, fost comandant al Atenei, a înfrânt decisiv flota spartană. 

Victoria a pus capăt supremației navale a Spartei și a permis Persiei să-și refacă influența asupra coastelor Asiei Mici.

Războaiele dintre cetățile grecești au continuat însă ani la rând, până când Artaxerxes al II-lea a intervenit în calitate de arbitru al păcii.

În 387/386 î.Hr., reprezentanții cetăților grecești au acceptat un acord cunoscut drept „Pacea Regelui” sau „Pacea lui Antalcidas”, după numele diplomatului spartan care negociase cu perșii.

Condițiile erau stabilite de Marele Rege. Cetățile grecești din Asia Mică urmau să rămână sub autoritatea Persiei, la fel ca Cipru și Clazomene, în timp ce celelalte cetăți grecești trebuiau să fie autonome, cu excepția insulelor Lemnos, Imbros și Skyros, care rămâneau sub control atenian.

Artaxerxes avertiza că oricine va refuza aceste condiții va avea de înfruntat puterea militară și navală a Persiei.

Semnificația tratatului era uriașă. Persia recâștigase controlul asupra cetăților ioniene și ajunsese să stabilească regulile păcii între greci, fără să mai fie nevoie să invadeze Grecia.

Mai mult, principiul autonomiei fiecărei cetăți putea fi folosit pentru a împiedica formarea unor alianțe grecești prea puternice. În practică, Sparta a devenit principalul garant al aplicării tratatului în Grecia, în timp ce Artaxerxes își păstra poziția de autoritate supremă din spatele înțelegerii.

Ironia istoriei era izbitoare: grecii care opriseră armatele persane la Salamina și Plateea acceptau acum o pace ale cărei condiții fuseseră hotărâte de regele Persiei.

Oratorul atenian Isocrate avea să condamne această situație, considerând umilitor faptul că Marele Rege ajunsese să decidă soarta cetăților grecești.

Ceea ce Darius și Xerxes nu reușiseră să obțină prin invazii, Artaxerxes al II-lea obținuse în mare măsură prin diplomație, bani și exploatarea rivalităților dintre greci.

 

Revolta satrapilor

Deși pe plan extern Persia părea să-și fi recâștigat o mare parte din influență, în interiorul imperiului se acumulau tensiuni tot mai greu de controlat. În anii 360 î.Hr., mai mulți satrapi din provinciile vestice s-au răsculat împotriva autorității lui Artaxerxes al II-lea, într-o perioadă de tulburări cunoscută sub numele de „Marea Revoltă a Satrapilor”.

Printre cei mai importanți conducători implicați s-au numărat Datames, din Capadocia, Ariobarzanes, din Frigia, și Mausolos, conducătorul Cariei, rămas celebru și pentru monumentul funerar care avea să dea naștere cuvântului mausoleu.

Nemulțumirile aveau mai multe cauze. Războaiele îndelungate consumaseră resurse considerabile, iar unii guvernatori ajunseseră să se comporte ca niște regi locali, încercând să transforme provinciile în stăpâniri transmise urmașilor. În același timp, eșecurile unor campanii militare slăbiseră prestigiul Marelui Rege.

Nu a fost însă o revoltă unitară, cu un singur conducător și un plan comun.

Satrapii urmăreau adesea interese diferite, încheiau alianțe temporare, se trădau reciproc și uneori reveneau de partea regelui atunci când situația le devenea nefavorabilă.

Unul dintre cei mai redutabili adversari ai lui Artaxerxes a fost Datames, un comandant talentat, cunoscut pentru îndrăzneala și priceperea sa militară.

După ce a rezistat încercărilor de a fi înfrânt pe câmpul de luptă, acesta a fost în cele din urmă asasinat prin trădare, ceea ce a contribuit la slăbirea rezistenței împotriva regelui.

Artaxerxes a reușit treptat să restabilească autoritatea imperială, dar tulburările scoseseră la iveală o problemă importantă: satrapii dispuneau acum de bogății, armate și relații diplomatice care le permiteau să sfideze puterea centrală.

În plus, atât regele, cât și guvernatorii săi se bazau tot mai mult pe mercenari greci, soldați care luptau pentru plată și care puteau trece de la un stăpân la altul.

Imperiul Persan rămânea imens și bogat, dar unitatea sa depindea tot mai mult de loialitatea unor conducători locali ale căror ambiții nu coincideau întotdeauna cu interesele Marelui Rege.

 

Egiptul pierdut

Unul dintre cele mai mari eșecuri ale domniei lui Artaxerxes al II-lea a fost incapacitatea de a recuceri Egiptul, una dintre cele mai bogate și importante provincii ale Imperiului Persan.

În 404 î.Hr., după moartea lui Darius al II-lea, egiptenii s-au desprins de sub dominația persană, sub conducerea lui Amyrtaios, care a întemeiat dinastia a XXVIII-a. În deceniile următoare, Egiptul și-a apărat independența cu ajutorul propriilor armate și al mercenarilor greci, angajați pentru experiența lor militară.

Artaxerxes a încercat în repetate rânduri să readucă țara sub autoritatea sa, dar fără succes. Cea mai importantă expediție a avut loc în 373 î.Hr., când o mare armată persană, condusă de Pharnabazos, a pornit spre Egipt, fiind sprijinită de trupe grecești aflate sub comanda atenianului Iphicrates.

La început, invadatorii au obținut unele succese, dar neînțelegerile dintre cei doi comandanți au împiedicat exploatarea lor. Iphicrates dorea să înainteze rapid spre Memfis, înainte ca egiptenii să-și poată organiza apărarea, în timp ce Pharnabazos a preferat o abordare mai prudentă. 

Întârzierea s-a dovedit costisitoare: revărsarea anuală a Nilului a îngreunat deplasarea armatei, iar expediția a fost abandonată.

Egiptul a rămas astfel independent, respingând încercările persane de recucerire timp de peste șase decenii, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.

Pierderea Egiptului reprezenta mai mult decât o simplă înfrângere militară. Valea Nilului era o sursă uriașă de grâne, bogății și venituri, iar poziția sa strategică oferea control asupra unor importante rute comerciale dintre Africa, Asia și Marea Mediterană.

Pentru Artaxerxes al II-lea, eșecul a fost o lovitură serioasă adusă prestigiului imperial. Recucerirea Egiptului avea să rămână unul dintre marile obiective ale dinastiei, fiind îndeplinită abia de un succesor al său.

 

Un rege bătrân și o curte divizată

În ultimii ani ai domniei, Artaxerxes al II-lea a fost tot mai preocupat de intrigile și rivalitățile din propria familie. Potrivit lui Plutarh, regele ar fi avut nu mai puțin de 160 de concubine și peste 100 de fii, cifre impresionante, care trebuie însă privite cu prudență.

Într-o familie atât de numeroasă, lupta pentru succesiune a devenit tot mai periculoasă. Fiul cel mare și moștenitorul desemnat, Darius, a fost implicat într-un complot pentru asasinarea propriului tată. 

Conspirația a fost descoperită, iar prințul a fost condamnat la moarte și executat.

Alți fii ai regelui au fost atrași în rivalitățile de la curte, iar Ochos, unul dintre cei mai ambițioși, a profitat de înlăturarea fraților săi pentru a-și consolida poziția. Hotărât să obțină tronul, acesta nu s-a dat înapoi de la intrigi și manevre politice pentru a-și elimina rivalii.

În 359 î.Hr., Artaxerxes al II-lea a murit la o vârstă înaintată, de peste 80 de ani, după cea mai lungă domnie din istoria dinastiei ahemenide.

Tronul i-a revenit lui Ochos, care a devenit rege sub numele de Artaxerxes al III-lea.

Domnia îndelungată a tatălui său arătase atât forța, cât și vulnerabilitățile Imperiului Persan. Acesta supraviețuise revoltelor satrapilor, războaielor cu grecii și pierderii Egiptului, dar autoritatea regală fusese pusă în repetate rânduri la încercare.

Artaxerxes al III-lea era însă hotărât să schimbe situația. Primele sale măsuri au vizat eliminarea rivalilor din familia regală și întărirea controlului asupra curții. 

Apoi, noul rege și-a îndreptat atenția spre provinciile răzvrătite și, mai ales, spre Egipt, a cărui recucerire avea să devină unul dintre marile obiective ale domniei sale. 

 


3. Artaxerxes III și ultimul avânt 


 

Domnia lui Artaxerxes al III-lea (359–338 î.Hr.) a reprezentat una dintre ultimele mari încercări de a reda Imperiului Persan puterea și prestigiul de odinioară.

Hotărât să continue eforturile tatălui său, dar folosind adesea metode mult mai brutale, noul rege și-a propus să întărească autoritatea centrală și să recupereze teritoriile pierdute.

Energic, ambițios și lipsit de scrupule, Artaxerxes a reușit să readucă Egiptul sub stăpânire persană, să înăbușe revoltele din Fenicia și să limiteze puterea satrapilor.

Pentru o vreme, Imperiul Persan a părut să-și recapete forța din trecut. Dar aceste succese veneau într-un moment în care, la marginea lumii grecești, se ridica o nouă putere: Macedonia, condusă de Filip al II-lea, tatăl viitorului Alexandru cel Mare.

În timp ce Artaxerxes încerca să consolideze imperiul, se contura deja amenințarea care avea să-i aducă sfârșitul.

 

Un început sângeros

Ochos, devenit rege sub numele de Artaxerxes al III-lea, a urcat pe tron în 359 î.Hr., după moartea tatălui său. Hotărât să nu repete crizele de succesiune care zguduiseră familia regală, a început domnia printr-o eliminare brutală a posibililor rivali.

Potrivit autorilor greci, noul rege a poruncit uciderea a numeroase rude apropiate, inclusiv frați, surori și nepoți, pentru ca nimeni să nu-i poată contesta dreptul la tron. Istoricul roman Iustinus vorbește despre aproximativ o sută de victime, o cifră probabil exagerată, dar care reflectă reputația de cruzime dobândită de Artaxerxes.

Regele voia să se asigure că nicio rivalitate dinastică nu avea să-i amenințe domnia. Spre deosebire de Cirus cel Mare, care își consolidase adesea cuceririle prin împăcare și respectarea tradițiilor locale, Artaxerxes al III-lea a ales să-și impună autoritatea prin teamă și prin eliminarea celor pe care îi considera periculoși.

Dar măsurile sale nu s-au limitat la familia regală. Pentru a împiedica repetarea revoltelor din timpul tatălui său, a ordonat satrapilor din Asia Mică să-și desființeze armatele de mercenari, care le permiteau să acționeze aproape independent de puterea centrală.

Nu toți guvernatorii au acceptat ordinul. Artabazos, satrapul Frigiei de la Helespont, s-a răsculat și, cu sprijinul unor comandanți atenieni, a reușit să reziste o vreme trupelor regale.

Artaxerxes a reacționat amenințând Atena cu un război dacă va continua să-i susțină pe rebeli. Atenienii, care nu doreau o confruntare directă cu Persia, și-au retras ajutorul, iar Artabazos a fost în cele din urmă înfrânt.

Nevoit să fugă din imperiu, Artabazos s-a refugiat la curtea lui Filip al II-lea al Macedoniei, unde avea să petreacă mai mulți ani.

Episodul arăta că autoritatea Marelui Rege rămânea considerabilă. Chiar dacă imperiul se confrunta cu revolte și tendințe de autonomie, amenințarea unei intervenții persane era încă suficient de puternică pentru a determina cetăți precum Atena să renunțe la sprijinirea adversarilor săi.

 

Prima campanie egipteană și eșecul din 351

Una dintre principalele ambiții ale lui Artaxerxes al III-lea era recucerirea Egiptului, care își câștigase independența cu peste cincizeci de ani înainte. Pentru regii persani, pierderea acestei provincii bogate în grâne și resurse reprezenta nu doar o pagubă economică, ci și o lovitură adusă prestigiului imperial.

În 351 î.Hr., Artaxerxes a organizat o nouă expediție militară împotriva Egiptului. Faraonul Nectanebo al II-lea era însă pregătit să reziste și își întărise armata cu mercenari greci, conduși de atenianul Diophantos și spartanul Lamios.

Apărătorii au reușit să oprească înaintarea persană în regiunea Pelusium, la intrarea estică în Delta Nilului, un punct strategic prin care treceau armatele ce încercau să pătrundă în Egipt dinspre Asia.

Campania s-a încheiat cu un nou eșec pentru Persia, iar vestea înfrângerii a încurajat alte regiuni să conteste autoritatea regelui.

În Fenicia și Cipru au izbucnit tulburări și revolte, amenințând controlul persan asupra coastelor estice ale Mării Mediterane.

Artaxerxes a înțeles că recucerirea Egiptului necesita pregătiri mult mai ample, dar înainte de a încerca din nou trebuia să restabilească ordinea în provinciile răsculate și să-și asigure controlul asupra rutelor maritime către Egipt.

 

Revolta Feniciei și căderea Sidonului

După eșecul campaniei din Egipt, Artaxerxes al III-lea s-a confruntat cu o nouă provocare: răscoala cetăților feniciene, izbucnită în jurul anului 349 î.Hr., condusă de Sidon, unul dintre cele mai bogate și importante porturi ale Mediteranei. 

În fruntea revoltei se afla Tennes, regele Sidonului, care a obținut sprijinul faraonului egiptean. Acesta i-a trimis aproximativ 4.000 de mercenari greci, comandați de Mentor din Rodos, un general experimentat.

Hotărât să înăbușe rebeliunea, Artaxerxes a strâns o armată numeroasă și a pornit personal spre Fenicia. În fața forțelor persane, Tennes și-a pierdut însă încrederea în șansele de victorie și a hotărât să-și trădeze propriul oraș.

Potrivit istoricului antic Diodor din Sicilia, regele Sidonului a predat perșilor o sută dintre cei mai de seamă cetățeni, sperând să obțină astfel iertarea lui Artaxerxes. 

În loc să fie cruțați, aceștia au fost executați.

Între timp, locuitorii Sidonului, hotărâți să nu se predea, și-ar fi incendiat propriile corăbii pentru a împiedica fuga din oraș. Când au înțeles că rezistența era pierdută și că fuseseră trădați, deznădejdea s-a transformat într-o tragedie.

Sidonul a fost cuprins de flăcări, iar Diodor afirmă că aproximativ 40.000 de oameni au murit. Cifra este probabil exagerată, dar relatarea sugerează amploarea distrugerilor și cruzimea cu care a fost reprimată revolta.

Nici Tennes nu a scăpat. După ce își trădase supușii, a fost executat din ordinul lui Artaxerxes, care nu mai avea nevoie de serviciile sale.

În schimb, Mentor din Rodos, comandantul mercenarilor greci, a trecut de partea perșilor și a fost răsplătit cu funcții militare importante, devenind unul dintre oamenii de încredere ai regelui. 

Era fratele lui Memnon din Rodos, un alt general grec aflat în slujba Persiei, care avea să joace un rol important în rezistența împotriva lui Alexandru cel Mare.

Sidonul a fost reconstruit, dar distrugerile i-au afectat puternic prosperitatea. În anii următori, Tirul și-a consolidat poziția printre marile centre comerciale feniciene. 

Prin înăbușirea revoltei, Artaxerxes al III-lea și-a restabilit autoritatea asupra Feniciei, asigurându-și controlul asupra unor porturi esențiale pentru flota persană.

Acum putea să-și îndrepte din nou atenția spre obiectivul pe care nu reușise încă să-l atingă: recucerirea Egiptului.

 

Egiptul și ultima mare victorie a Persiei

În 343 î.Hr., după ce restabilise controlul asupra Feniciei, Artaxerxes al III-lea a pornit într-o nouă campanie împotriva Egiptului, hotărât să reușească acolo unde el și tatăl său eșuaseră.

Potrivit istoricului Diodor din Sicilia, armata persană număra peste 300.000 de oameni, o cifră probabil exagerată, dar care sugerează amploarea pregătirilor. Alături de rege se aflau Mentor din Rodos, comandantul mercenarilor greci, și Bagoas, un eunuc de origine egipteană, devenit unul dintre cei mai influenți oameni de la curtea persană.

Artaxerxes și-a împărțit armata în trei corpuri, fiecare condus de un comandant persan, sprijinit de ofițeri greci și egipteni. Această organizare îi permitea să combine experiența militară a diferitelor contingente și să mențină un control mai bun asupra trupelor.

Principala confruntare s-a desfășurat în regiunea Pelusium, la intrarea estică în Delta Nilului, unde faraonul Nectanebo al II-lea își pregătise apărarea. Deși dispunea de o armată mai mică, egiptenii beneficiau de fortificații puternice și de sprijinul unor mercenari greci experimentați.

Perșii au reușit însă să spargă apărarea egipteană, profitând de neînțelegerile dintre comandanții adversari și de priceperea lui Mentor. Acesta a convins mai multe garnizoane că rezistența era inutilă și că predarea le putea salva viețile.

Pe măsură ce pozițiile egiptene cădeau, Nectanebo a înțeles că războiul era pierdut. A părăsit Memfisul și s-a refugiat spre sud, în Nubia, iar Artaxerxes a intrat în vechea capitală egipteană ca învingător.

După aproximativ șaizeci de ani de independență, Egiptul revenea sub stăpânire persană. 

Nectanebo al II-lea avea să rămână în istorie drept ultimul faraon egiptean autohton care a domnit asupra unui Egipt independent înainte de cucerirea lui Alexandru cel Mare.

Victoria a fost urmată, potrivit autorilor greci, de represalii dure. Fortificațiile unor orașe au fost distruse, templele ar fi fost jefuite, iar bogățiile Egiptului au fost confiscate pentru tezaurul regal.

O tradiție egipteană ostilă îl prezintă pe Artaxerxes drept un profanator al credințelor locale. Se povestea chiar că ar fi poruncit uciderea taurului sacru Apis, venerat la Memfis, și ar fi organizat un ospăț cu carnea acestuia.

Relatarea amintește izbitor de acuzațiile aduse cu două secole înainte lui Cambise al II-lea. Tocmai această asemănare îi face pe istorici să privească povestea cu prudență, deoarece asemenea episoade puteau fi folosite pentru a-i prezenta pe cuceritorii străini drept dușmani ai zeilor Egiptului.

Recucerirea Egiptului a reprezentat cel mai mare succes militar al lui Artaxerxes al III-lea.

Imperiul își recuperase una dintre cele mai bogate provincii, iar victoria, însoțită de confiscarea unor importante resurse, a întărit atât tezaurul regal, cât și prestigiul Marelui Rege.

Pentru o vreme, Persia părea să fi depășit crizele care o slăbiseră în deceniile precedente. Dar această revenire spectaculoasă avea să fie de scurtă durată.

 

Bagoas: omul din umbra tronului

Recucerirea Egiptului a întărit considerabil influența lui Bagoas, eunucul de origine egipteană care ajunsese unul dintre cei mai puternici oameni de la curtea lui Artaxerxes al III-lea. 

Implicat în conducerea administrației și în marile decizii ale imperiului, Bagoas exercita o influență atât de mare, încât avea să ajungă să hotărască inclusiv cine putea ocupa tronul Persiei.

Eunucii, bărbați castrați care îndeplineau adesea funcții de mare încredere în palatele orientale, avuseseră de multă vreme un rol important la curtea persană. Ascensiunea lui Bagoas arăta însă cât de multă putere putea acumula un singur dregător, aflat în imediata apropiere a regelui. 

Marile decizii nu mai depindeau doar de monarh și de nobilimea persană, ci și de un cerc restrâns de oameni influenți din interiorul palatului.

În aceeași perioadă, Mentor din Rodos, generalul grec care contribuise la recucerirea Egiptului, a primit o autoritate militară considerabilă în Asia Mică. Fratele său, Memnon, avea să joace la rândul lui un rol important în apărarea teritoriilor persane, așa cum am menționat anterior.

Această situație ilustra o schimbare interesantă: Persia, care odinioară încercase să-i supună pe greci prin forța armelor, ajunsese să se bazeze tot mai mult pe experiența comandanților și mercenarilor greci pentru a-și apăra propriul imperiu.

Bagoas controla influența din interiorul palatului, iar generali precum Mentor și Memnon întăreau puterea persană pe câmpul de luptă.

Era o formulă care putea aduce rezultate spectaculoase, dar care făcea ca stabilitatea imperiului să depindă tot mai mult de ambițiile câtorva oameni.

 

Ascensiunea Macedoniei

În timp ce Artaxerxes al III-lea își consolida autoritatea în Imperiul Persan, în nordul Greciei se ridica o nouă putere, care avea să schimbe definitiv istoria regiunii: Macedonia.

În 359 î.Hr., același an în care Artaxerxes urcase pe tronul Persiei, Filip al II-lea devenise rege al Macedoniei, un regat considerat până atunci marginal de marile cetăți grecești.

În numai două decenii, Filip l-a transformat într-o forță militară de temut. 

Reconstituire artistică a înfățișării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

A reorganizat armata și a perfecționat celebra falangă macedoneană, o formație compactă de infanteriști înarmați cu sarise, sulițe lungi de aproximativ cinci-șase metri. 

 A folosit bogățiile obținute din minele de aur din regiunea Pangeu pentru a finanța campanii militare și a extins treptat influența Macedoniei asupra lumii grecești, combinând victoriile militare cu alianțele, diplomația și mituirea adversarilor.

Momentul decisiv a venit în 338 î.Hr., când Filip a învins armatele Atenei și Tebei în bătălia de la Cheroneea. Victoria a pus capăt rezistenței principalelor cetăți grecești și l-a transformat pe regele Macedoniei în conducătorul de facto al celei mai mari părți a Greciei.

Persia nu ignorase complet ascensiunea Macedoniei, dar nici nu anticipase pe deplin pericolul pe care aceasta îl putea reprezenta. În 340 î.Hr., Artaxerxes a trimis ajutor cetății Perint, asediată de Filip, contribuind la împiedicarea cuceririi ei.

În rest, politica persană continua să se bazeze în mare măsură pe o strategie folosită cu succes timp de generații: exploatarea rivalităților dintre cetățile grecești.

Regii persani oferiseră bani și sprijin militar unor cetăți împotriva altora, împiedicând astfel formarea unei puteri grecești unite care să amenințe imperiul.

Dar această strategie începea să-și piardă eficiența. Filip reușise ceea ce Atena și Sparta nu izbutiseră: să aducă majoritatea cetăților grecești sub o conducere militară comună.

În 337 î.Hr., la Corint, reprezentanții cetăților grecești au format o alianță cunoscută drept Liga de la Corint, sub conducerea lui Filip. 

Una dintre principalele sale hotărâri a fost pregătirea unei expediții împotriva Imperiului Persan, prezentată drept o răzbunare pentru distrugerea templelor grecești în timpul invaziei lui Xerxes, din 480 î.Hr.

Pentru prima dată după multe generații, Persia se confrunta cu perspectiva unei invazii organizate dinspre Grecia.

Iar adversarul nu mai era o cetate izolată, ușor de atras în rivalități cu vecinii săi, ci un regat puternic, cu o armată bine pregătită și un conducător hotărât să treacă în Asia.

Artaxerxes al III-lea reușise să refacă prestigiul Imperiului Persan, dar, tocmai când acesta părea din nou puternic, la granițele sale se pregătea o amenințare fără precedent.

 

Otrava lui Bagoas

În 338 î.Hr., după douăzeci și unu de ani de domnie, Artaxerxes al III-lea a murit în împrejurări suspecte. Potrivit autorilor antici, regele ar fi fost otrăvit de Bagoas, puternicul eunuc care ajunsese să controleze o mare parte din treburile curții persane. 

Istoricul Diodor din Sicilia povestește că Bagoas, temându-se că regele începuse să se îndoiască de loialitatea sa, ar fi hotărât să-l elimine înainte de a deveni el însuși victima unei epurări.

Unii istorici moderni consideră însă posibil ca Artaxerxes să fi murit din cauze naturale, iar Bagoas să fi profitat de dispariția lui pentru a prelua controlul asupra succesiunii.

După moartea lui Artaxerxes, Bagoas ar fi poruncit uciderea aproape tuturor fiilor regelui, lăsându-l în viață doar pe cel mai tânăr, Arses, pe care l-a așezat pe tron sub numele de Artaxerxes al IV-lea.

Noul rege era însă doar o marionetă în mâinile lui Bagoas, care continua să conducă din umbră. 

Situația nu a durat mult. După aproximativ doi ani de domnie, între 338 și 336 î.Hr., Arses a încercat să scape de influența eunucului și să-și exercite singur autoritatea.

Bagoas a reacționat fără nicio ezitare.

Potrivit relatărilor antice, acesta l-a otrăvit pe Arses și a poruncit uciderea copiilor acestuia, eliminând astfel o nouă ramură a familiei regale.

Rămas din nou fără rege, Bagoas a căutat un succesor pe care să-l poată controla.

Alegerea sa a căzut asupra lui Codomannus, un nobil persan înrudit cu dinastia ahemenidă, care îndeplinise funcții militare și administrative importante și care a urcat pe tron sub numele de Darius al III-lea.

Dar de această dată, Bagoas și-a calculat greșit alegerea.

Noul rege nu era dispus să accepte rolul de marionetă și a început să-și afirme independența.

Potrivit lui Diodor, eunucul ar fi încercat să-l otrăvească și pe Darius. Complotul a fost însă descoperit, iar regele l-a obligat pe Bagoas să bea chiar otrava pe care o pregătise pentru el.

Astfel s-ar fi încheiat viața unuia dintre cei mai puternici și temuți dregători din istoria Imperiului Persan: omul care, potrivit tradiției, înlăturase doi regi și îl ridicase pe al treilea pe tron a murit prin aceeași metodă pe care o folosise împotriva victimelor sale.

Darius al III-lea scăpase de omul care îl adusese la putere, dar avea să se confrunte în curând cu un adversar mult mai periculos: Alexandru al Macedoniei.

 

Măreția unui imperiu cu temelii fragile

Artaxerxes al III-lea lăsa în urmă un imperiu care părea să-și fi recăpătat puterea de odinioară. Recucerise Egiptul, înăbușise revoltele din provinciile vestice și restabilise autoritatea regală asupra satrapilor care încercaseră să acționeze independent.

La prima vedere, Persia era din nou una dintre cele mai puternice forțe ale lumii antice. Egiptul îi asigura bogății și grâne, cetățile feniciene îi puneau la dispoziție o flotă numeroasă, iar Asia Mică era apărată de armate în care luptau inclusiv generali și mercenari greci. 

Tezaurele regale de la Susa și Persepolis păstrau bogății imense, acumulate de-a lungul multor generații.

Dar în spatele acestei aparente stabilități se ascundeau slăbiciuni importante. Intrigile de palat puteau decide soarta regilor, după cum demonstrase ascensiunea lui Bagoas.

Unii satrapi continuau să dispună de resurse și armate considerabile, iar folosirea mercenarilor străini devenise tot mai importantă pentru apărarea imperiului. 

În plus, provincii precum Egiptul și Fenicia, readuse sub stăpânire prin forță, nu erau neapărat împăcate cu dominația persană.

Imperiul rămânea uriaș, bogat și capabil să mobilizeze armate impresionante, dar unitatea sa nu era atât de solidă pe cât părea.

Aceste probleme nu însemnau că prăbușirea Persiei era inevitabilă. Totuși, ele aveau să devină mult mai periculoase în fața unui adversar care dispunea de o armată bine organizată, de o strategie îndrăzneață și de ambiția de a cuceri nu doar câteva provincii, ci întregul imperiu.

 


4. Alexandru cel Mare și sfârșitul Imperiului Persan


 

Istoria a cunoscut puține confruntări atât de spectaculoase, între adversari atât de diferiți ca putere și resurse. 

De o parte se afla Imperiul Persan, cea mai mare putere a lumii cunoscute, cu aproape două secole de istorie, tezaure imense și armate adunate din zeci de popoare. 

De cealaltă parte se afla Alexandru al Macedoniei, un tânăr de numai 22 de ani, moștenitorul unui regat care, cu doar câteva decenii înainte, fusese privit ca o putere secundară. 

Alexandru cel Mare, interpretat de Colin Farrell în filmul Alexander (2004), regizat de Oliver Stone.

Dar tânărul rege avea ceva ce nici bogățiile, nici numărul soldaților persani nu puteau egala: un geniu militar extraordinar, o îndrăzneală ieșită din comun și o ambiție care părea să nu cunoască limite. 

Moștenise de la tatăl său, Filip al II-lea, una dintre cele mai bine organizate armate ale vremii, dar avea să o conducă spre victorii și cuceriri care depășeau cu mult tot ceea ce îndrăznise cineva să imagineze.

În numai patru ani, Alexandru a zdrobit principalele armate persane, a cucerit marile capitale ale imperiului și a pus capăt dominației unei dinastii care stăpânise Asia timp de aproape două secole. 

Acolo unde generații întregi de regi și comandanți văzuseră o putere aproape imposibil de înfrânt, el a văzut un imperiu care putea fi cucerit.

Desigur, Persia avea propriile slăbiciuni, dar acestea nu explică singure amploarea și rapiditatea victoriilor macedonene. 

Ceea ce a transformat o expediție militară într-una dintre cele mai extraordinare cuceriri ale Antichității a fost geniul lui Alexandru: capacitatea de a lua decizii fulgerătoare, de a-și inspira soldații și de a învinge adversari care îl depășeau adesea numeric.

La numai 22 de ani, Alexandru pornea să înfrunte cel mai mare imperiu al vremii. Avea să intre în istorie drept Alexandru cel Mare.

 

Darius și Alexandru: înaintea marii confruntări

Darius al III-lea, ajuns pe tronul Persiei în 336 î.Hr., după intrigile sângeroase ale lui Bagoas, nu era un rege lipsit de curaj sau de experiență militară, așa cum avea să fie prezentat uneori în relatările despre înfrângerile sale în fața lui Alexandru. 

Reconstituire artistică a înfățișării lui Darius al III-lea.

Autorii antici îi atribuie chiar un episod de vitejie din tinerețe. În timpul unei campanii împotriva cadusienilor, un popor din regiunea muntoasă de la sud-vest de Marea Caspică, un războinic uriaș ar fi provocat armata persană la luptă individuală. 

Codomannus, viitorul Darius al III-lea, ar fi fost singurul care a îndrăznit să accepte provocarea și să-l înfrunte pe uriașul războinic, pe care l-ar fi ucis în luptă.

Această faptă de vitejie i-ar fi adus admirația regelui și i-ar fi deschis drumul către funcții importante în conducerea imperiului.

Dar, în timp ce Darius încerca să-și consolideze autoritatea, în Macedonia avea loc un eveniment care urma să schimbe destinul Persiei.

În același an, 336 î.Hr., regele Filip al II-lea a fost asasinat la Aigai, vechea capitală a Macedoniei, în timpul festivităților organizate cu ocazia căsătoriei fiicei sale. Ucigașul a fost Pausanias, unul dintre membrii gărzii regale, care l-a înjunghiat pe Filip în văzul celor prezenți. 

Motivele asasinatului și posibila implicare a altor persoane au rămas controversate încă din Antichitate.

Moartea lui Filip nu a însemnat însă sfârșitul planurilor de cucerire a Persiei. Tronul Macedoniei a fost preluat de fiul său, Alexandru, în vârstă de numai douăzeci de ani, care a moștenit atât armata extraordinară creată de tatăl său, cât și proiectul expediției împotriva Imperiului Persan.

Doi regi urcaseră pe tron în același an. Unul moștenise cel mai mare imperiu al lumii, celălalt o armată pregătită să-l cucerească.

 

Formarea unui geniu militar

Alexandru s-a născut în 356 î.Hr., la Pella, fiind fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al Olimpiadei, o prințesă din Epir care își revendica descendența din eroul Ahile. Crescut cu poveștile eroilor lui Homer, tânărul prinț a dezvoltat de timpuriu o admirație profundă pentru Iliada, pe care avea să o păstreze întreaga viață.

Filip i-a oferit o educație aleasă, încredințându-l filosofului Aristotel, sub îndrumarea căruia Alexandru a studiat literatura, filosofia, medicina și științele naturii. Potrivit lui Plutarh, viitorul cuceritor păstra sub pernă un exemplar al Iliadei, alături de un pumnal.

Tot Plutarh relatează celebrul episod al îmblânzirii lui Bucefal. Pe când avea aproximativ treisprezece ani, Alexandru ar fi observat că un armăsar imposibil de stăpânit se speria de propria umbră. L-a întors cu fața spre soare, l-a liniștit și a reușit să-l încalece, spre uimirea tuturor.  

Impresionat, Filip i-ar fi spus: „Fiule, caută-ți un regat pe măsura ta, căci Macedonia este prea mică pentru tine!”

Dar adevărata școală militară a lui Alexandru a fost armata creată de tatăl său. Filip perfecționase falanga macedoneană, înarmată cu sulițe lungi de cinci-șase metri, și o combinase cu puternica cavalerie a Tovarășilor, infanteria ușoară și arcașii. 

Alexandru a învățat să coordoneze aceste forțe cu o precizie extraordinară. La numai 18 ani, a avut un rol important în victoria de la Cheroneea (338 î.Hr.), unde macedonenii au înfrânt coaliția Atenei și Tebei.

Filip construise instrumentul militar. Alexandru avea să-l transforme în arma uneia dintre cele mai spectaculoase cuceriri ale istoriei.

 

De la Macedonia la porțile Asiei

Urcat pe tron în 336 î.Hr., la numai douăzeci de ani, Alexandru s-a confruntat imediat cu revolte și încercări de contestare a autorității sale. A acționat însă cu o rapiditate uluitoare.

În 335 î.Hr., a întreprins o campanie până la Dunăre, unde, potrivit lui Arrian, a traversat fluviul noaptea cu o parte a armatei și i-a surprins pe geții aflați pe malul opus. 

La scurt timp, când Teba s-a răsculat împotriva dominației macedonene, Alexandru a revenit fulgerător în Grecia, a cucerit orașul și a permis distrugerea lui, transmițând un avertisment celorlalte cetăți.

Cu Macedonia și Grecia aduse sub control, putea începe marea expediție moștenită de la tatăl său.

În primăvara anului 334 î.Hr., Alexandru a traversat Helespontul cu aproximativ 37.000 de soldați, o forță modestă în comparație cu resursele uriașului Imperiu Persan.

Ajuns în Asia, a vizitat Troia și a adus un omagiu lui Ahile, eroul pe care îl admirase încă din copilărie. Pentru Alexandru, campania avea și o semnificație simbolică: războiul împotriva Persiei era prezentat drept răzbunarea vechilor atacuri persane asupra Greciei.

 

Granicos: prima mare victorie

Prima confruntare importantă a avut loc în 334 î.Hr., pe râul Granicos, unde satrapii persani din Asia Mică își adunaseră forțele pentru a opri invazia.

Memnon din Rodos, experimentatul comandant grec aflat în slujba Persiei, ar fi propus evitarea unei bătălii decisive și devastarea teritoriilor prin care înaintau macedonenii, pentru a-i lipsi de provizii. Satrapii au preferat însă confruntarea directă.

Alexandru a atacat fără ezitare, conducând personal cavaleria. În mijlocul luptei, a fost la un pas de moarte, fiind salvat, potrivit izvoarelor antice, de Cleitos cel Negru, care a lovit un războinic persan gata să-l ucidă. 

Victoria de la Granicos i-a deschis lui Alexandru drumul spre Asia Mică. Sardis i s-a predat, iar mai multe cetăți grecești de pe coastă au trecut sub autoritatea sa. 

În același timp, regele a adoptat o strategie remarcabilă. Știind că flota persană era superioară celei macedonene, a preferat să cucerească porturile de care aceasta depindea, lipsind-o treptat de baze și de sprijin.

La Gordion, tradiția spune că Alexandru a întâlnit celebrul nod despre care un oracol prezisese că va fi desfăcut de viitorul stăpân al Asiei. Potrivit celei mai cunoscute versiuni, tânărul rege l-a tăiat cu sabia, într-un gest devenit simbol al hotărârii sale de a găsi soluții acolo unde alții vedeau obstacole imposibile.

 

Issos: Alexandru îl înfruntă direct pe Marele Rege

În 333 î.Hr., Darius al III-lea a preluat personal conducerea unei armate numeroase și a înaintat pentru a-l opri pe Alexandru.

Cele două armate s-au întâlnit la Issos, într-o regiune îngustă, mărginită de munți și mare. Alegerea terenului s-a dovedit decisivă: superioritatea numerică persană nu putea fi folosită pe deplin într-un spațiu atât de limitat.

Alexandru a condus personal atacul cavaleriei macedonene, a străpuns pozițiile persane și s-a îndreptat spre centrul armatei, unde se afla Darius.

Amenințat direct, Marele Rege a părăsit câmpul de luptă, iar retragerea sa a contribuit la prăbușirea rezistenței persane. 

Victoria a fost răsunătoare.

Printre captivi se aflau mama, soția și copiii lui Darius, pe care Alexandru i-a tratat, potrivit autorilor antici, cu respectul cuvenit rangului lor.

Darius a încercat ulterior să negocieze pacea, oferindu-i teritorii întinse, bogății și o alianță matrimonială. Tradiția spune că bătrânul general Parmenion i-ar fi mărturisit lui Alexandru: „Aș accepta, dacă aș fi Alexandru”

Răspunsul regelui a rămas celebru: „Și eu, dacă aș fi Parmenion”

Alexandru nu urmărea doar o victorie sau câteva provincii. Ambiția sa era cucerirea întregului imperiu.

 

Tirul și Egiptul: o strategie fără egal

În loc să-l urmărească imediat pe Darius, Alexandru și-a continuat planul de a ocupa porturile Mediteranei răsăritene, neutralizând astfel puterea navală persană.

Cea mai dificilă încercare a fost Tirul, bogata cetate feniciană construită pe o insulă și apărată de ziduri impunătoare.

În 332 î.Hr., Alexandru a început un asediu care avea să dureze șapte luni. A construit un dig între țărm și insulă, o lucrare care a schimbat pentru totdeauna geografia locului: în secolele următoare, acumularea nisipului și a sedimentelor în jurul digului a transformat insula într-o peninsulă, legată și astăzi de continent datorită construcției lui Alexandru. 

Când apărătorii au distrus o parte dintre lucrările sale, regele macedonean a adunat o flotă numeroasă și a atacat orașul din  mai multe direcții.

În cele din urmă, zidurile au fost străpunse și Tirul a căzut.

Victoria, obținută cu mari eforturi și urmată de represalii severe, a demonstrat că Alexandru nu era doar un comandant genial pe câmpul de luptă, ci și un strateg capabil să depășească obstacole militare și tehnice extraordinare.

După cucerirea coastei feniciene, a înaintat spre Egipt, unde dominația persană era profund nepopulară. Satrapul persan i-a predat țara fără o confruntare majoră, iar Alexandru a fost primit ca eliberator și recunoscut drept faraon.

A întemeiat orașul Alexandria, destinat să devină unul dintre cele mai mari centre comerciale și culturale ale lumii antice, apoi a traversat deșertul până la oracolul lui Amon din oaza Siwa. 

Potrivit tradiției, preoții l-ar fi salutat drept fiu al zeului, alimentând legenda originii sale divine.

 

Gaugamela: capodopera geniului militar al lui Alexandru

În 331 î.Hr., Darius al III-lea a adunat o nouă armată, hotărât să oprească definitiv înaintarea macedonenilor. A ales o câmpie întinsă lângă Gaugamela, unde cavaleria și carele sale de luptă puteau manevra nestingherite. 

Alexandru avea aproximativ 47.000 de oameni, în timp ce forțele persane erau considerabil mai numeroase, deși cifrele transmise de autorii antici sunt exagerate.

Înaintea bătăliei, Parmenion i-ar fi propus un atac nocturn, pentru a surprinde armata persană. Alexandru ar fi refuzat cu o altă replică devenită celebră: „Nu voi fura victoria.”

Ceea ce a urmat este considerat una dintre cele mai strălucite demonstrații de tactică militară din Antichitate.

Alexandru și-a deplasat deliberat cavaleria spre dreapta, atrăgând după el o parte dintre forțele persane și provocând deschiderea unui gol în linia adversă.  

În clipa potrivită, a schimbat direcția și, în fruntea cavaleriei Tovarășilor, s-a năpustit în formație de pană spre centrul armatei, unde se afla Darius. 

Era lovitura decisivă, executată exact în punctul vulnerabil și la momentul potrivit. Darius a părăsit din nou câmpul de luptă, iar armata persană a fost înfrântă.

Victoria de la Gaugamela, din 1 octombrie 331 î.Hr., a hotărât practic soarta Imperiului Persan.

Alexandru învinsese o armată superioară numeric, pe un teren ales și pregătit de adversar, printr-o combinație extraordinară de viziune strategică, disciplină și îndrăzneală personală.

 

Capitalele Persiei cad una după alta

După Gaugamela, marile centre ale imperiului au început să-i deschidă porțile. Babilonul l-a primit fără luptă, iar Alexandru a respectat tradițiile religioase locale și a păstrat în funcție unii dintre administratorii persani. 

La Susa, a intrat în posesia unui tezaur regal imens, acumulat de generații întregi de regi ahemenizi.

Drumul spre Persepolis a fost apărat însă de satrapul Ariobarzanes, care a blocat trecătoarea cunoscută drept Porțile Persane. 

Macedonenii au suferit pierderi în primul atac, dar Alexandru a găsit o cale prin munți și a reușit să-i surprindă pe apărători din spate, într-o manevră care amintea de episodul de la Termopile.

În 330 î.Hr., Alexandru a intrat în Persepolis, centrul ceremonial al dinastiei ahemenide, unde a descoperit bogății greu de imaginat.

Aici s-a petrecut unul dintre cele mai controversate episoade ale campaniei: incendierea palatelor regale. Potrivit unor izvoare, focul ar fi fost provocat în timpul unui banchet, la îndemnul unei curtezane ateniene numite Thaïs, ca răzbunare pentru distrugerea Atenei de către Xerxes.  

Alți autori consideră că a fost un gest politic deliberat, menit să marcheze înfrângerea definitivă a vechii puteri persane.

Oricare ar fi fost motivul, imaginea palatelor din Persepolis cuprinse de flăcări a devenit simbolul sfârșitului unei dinastii care stăpânise Asia vreme de aproape două secole.

 

Moartea lui Darius și sfârșitul dinastiei ahemenide

Darius al III-lea fugise spre est, sperând să adune o nouă armată. Dar, pe măsură ce Alexandru înainta, loialitatea celor din jurul său începea să se destrame.

În 330 î.Hr., satrapul Bessos, sprijinit de alți nobili persani, l-a arestat pe Darius și l-a luat prizonier, încercând să preia conducerea rezistenței.

Alexandru a pornit imediat în urmărirea lor, într-un marș forțat care i-a epuizat până și pe cei mai rezistenți soldați. Când macedonenii au ajuns din urmă convoiul, Darius fusese deja rănit mortal de propriii săi oameni.

Potrivit tradiției antice, Alexandru a fost profund impresionat de soarta adversarului său. A poruncit ca trupul lui Darius să fie tratat cu respect și înmormântat cu onoruri regale, potrivit obiceiurilor persane.

Moartea lui Darius al III-lea, în vara anului 330 î.Hr., a marcat sfârșitul dinastiei ahemenide.

În numai patru ani, Alexandru cel Mare cucerise principalele teritorii și capitale ale celui mai întins imperiu al vremii, zdrobind armatele regale în trei mari bătălii, demonstrând un talent militar care avea să fascineze generațiile următoare.

Dar realizările sale sa nu s-au limitat doar la victorii.

Alexandru a înțeles că un imperiu atât de vast nu putea fi condus doar prin forță. A păstrat numeroase structuri administrative persane, a colaborat cu nobili locali și a început să se prezinte nu doar drept cuceritorul Persiei, ci succesorul legitim al Marilor Regi.

Cirus cel Mare întemeiase imperiul. Darius I îl organizase. Xerxes îl dusese la apogeul ambițiilor sale militare. Iar Alexandru, un tânăr rege macedonean de un geniu militar excepțional, reușise în numai câțiva ani ceea ce părea de neconceput: să-l cucerească.

Pentru dinastia ahemenidă, povestea se încheia aici. Pentru Alexandru cel Mare, însă, cucerirea Persiei nu era sfârșitul drumului, ci începutul unei ambiții și mai mari: stăpânirea Asiei până la marginile lumii cunoscute (India). 

 


5. Din Persia antică până în Iranul de astăzi


 

Căderea unui imperiu înseamnă adesea și sfârșitul unei epoci. Dinastiile dispar, granițele se schimbă, iar popoarele ajung să fie conduse de alți stăpâni. 

După cuceririle lui Alexandru cel Mare, în 330 î.Hr., s-ar putea crede că și Persia a avut aceeași soartă, dispărând treptat din istorie, asemenea altor mari civilizații ale Antichității.

Dar perșii nu au dispărut odată cu Imperiul Ahemenid. 

Deși au pierdut puterea politică, și-au păstrat identitatea culturală, tradițiile și, mai ales, limba, care avea să evolueze și să supraviețuiască timp de peste două milenii.

În secolele care au urmat, teritoriile Iranului au cunoscut un lung șir de cuceriri și transformări politice, trecând de sub stăpânirea grecilor și macedonenilor lui Alexandru în mâinile altor dinastii, până când invaziile arabe, turcice și mongole aveau să schimbe profund destinul regiunii și cursul istoriei sale.

Cu toate acestea, cultura persană nu numai că a supraviețuit, dar a exercitat, la rândul ei, o influență considerabilă asupra multora dintre cei care au cucerit-o.

Desigur, iranienii de astăzi nu sunt identici cu perșii din vremea lui Cirus și Darius. De-a lungul a peste două mii de ani, populațiile regiunii au cunoscut migrații, amestecuri și numeroase schimbări culturale.

Mai mult, Iranul modern cuprinde mai multe comunități etnice și lingvistice, nu doar perși.

Continuitatea Persiei este, înainte de toate, una istorică, lingvistică și culturală.

Limba persană, memoria marilor regi și tradițiile dezvoltate de-a lungul secolelor au rămas componente importante ale identității iraniene.

Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai impresionante moșteniri ale Imperiului Persan: statul întemeiat de Cirus cel Mare a dispărut, dar civilizația care l-a creat a continuat să trăiască, să se transforme și să influențeze lumea până în zilele noastre.

 

Seleucizii și parții: noi stăpâni ai vechii Persii

După moartea lui Alexandru cel Mare, în 323 î.Hr., uriașul imperiu cucerit de acesta a devenit obiectul unor lupte între generalii săi. 

În cele din urmă, cea mai mare parte a fostelor teritorii persane din Asia a ajuns sub controlul lui Seleucos I Nicator, întemeietorul dinastiei seleucide, care a reunit sub autoritatea sa regiuni întinse, din Siria și Mesopotamia până spre platoul iranian. 

Seleucizii au păstrat o mare parte din sistemul administrativ moștenit de la ahemenizi, inclusiv împărțirea teritoriilor în satrapii, dar au adus și schimbări importante.

Au întemeiat orașe de tip grecesc, au încurajat stabilirea coloniștilor macedoneni și greci, iar limba greacă a devenit una dintre principalele limbi ale administrației și ale vieții culturale.

Cu toate acestea, tradițiile și populațiile iraniene nu au dispărut. Cultura greacă s-a răspândit mai ales în orașe și în cercurile conducătoare, în timp ce multe comunități locale și-au păstrat limba, credințele și obiceiurile.

Stăpânirea seleucidă asupra vastelor teritorii orientale s-a dovedit însă dificil de menținut. Distanțele erau uriașe, iar regii, preocupați de conflictele din vest, nu puteau controla permanent provinciile îndepărtate.

În jurul anului 247 î.Hr., în nord-estul Iranului, Arsaces, conducătorul unui grup de războinici nomazi, a pus bazele unei noi puteri: Regatul Part, condus de dinastia arsacidă.

Parții și-au extins treptat stăpânirea, au cucerit teritorii importante din fostul Imperiu Seleucid și au devenit una dintre cele mai puternice forțe ale Orientului. 

Dinastia arsacidă avea să conducă aproape cinci secole, până în 224 d.Hr.

Cei mai redutabili adversari ai parților au fost romanii, care au descoperit cât de dificil era să învingi o armată alcătuită din călăreți rapizi și arcași experimentați. 

În 53 î.Hr., la Carrhae, în nordul Mesopotamiei, armata romană condusă de Marcus Licinius Crassus, unul dintre cei mai bogați și influenți oameni ai Romei, a suferit o înfrângere zdrobitoare.

Arcașii călări parți au hărțuit continuu legiunile romane, retrăgându-se înainte ca acestea să poată ajunge la luptă apropiată. Era celebră și tactica numită astăzi „lovitura partă”: călăreții se întorceau în șa și trăgeau cu arcul în urmă, chiar în timp ce se îndepărtau de inamic. 

Crassus a fost ucis, iar expediția sa s-a încheiat cu un dezastru pentru Roma.

Parții au readus Orientul iranian în centrul politicii marilor puteri, iar regii lor au folosit vechiul titlu de „rege al regilor”, asociat odinioară cu monarhii ahemenizi.

Totuși, relația lor cu moștenirea persană a fost complexă. Pe monedele arsacide apăreau adesea inscripții grecești, iar unii regi purtau titlul de „Philhellenos”, adică „iubitor de greci”, semn al influenței culturale lăsate de epoca elenistică.

Persia lui Cirus și Darius nu mai exista ca stat, dar lumea iraniană continua să fie o mare forță politică și culturală. 

Sub conducerea parților, tradițiile locale au supraviețuit și s-au transformat, pregătind apariția unei noi dinastii care avea să revendice mult mai direct moștenirea vechilor regi persani: sasanizii.

 

Sasanizii: renașterea puterii persane

În 224 d.Hr., un conducător din Fars, regiunea din care pornise cândva ascensiunea lui Cirus cel Mare, a pus capăt dominației parților.

Numele său era Ardashir I, iar victoria asupra ultimului rege part, Artabanos al IV-lea, a marcat începutul dinastiei sasanide, care avea să conducă Iranul timp de peste patru secole, până la mijlocul secolului al VII-lea.

Ardashir și urmașii săi se prezentau drept restauratori ai măreției iraniene.

Au adoptat titlul de „rege al regilor Iranului” și au promovat ideea unui stat numit Eranshahr, adică „Împărăția iranienilor”. 

Pentru prima dată, numele Iranului căpăta o semnificație politică foarte apropiată de cea pe care o cunoaștem astăzi.

Numele Iran provenea din vechiul termen arya, prin care populațiile iraniene își desemnau propria comunitate, și însemna, în esență, «țara iranienilor». Rădăcinile sale coborau până în epoca ahemenidă, când însuși Darius I se descria drept ariya.

Dar aici apare un paradox istoric fascinant: deși sasanizii doreau să reînvie gloria vechii Persii, cunoșteau surprinzător de puține lucruri despre regii ahemenizi.

În tradițiile lor, locul lui Cirus, Darius și Xerxes fusese ocupat în mare parte de regii legendari ai dinastiei Kayanizilor, personaje ale mitologiei iraniene. 

Chiar și ruinele de la Persepolis, odinioară centrul ceremonial al Imperiului Ahemenid, au ajuns să fie cunoscute sub numele de Takht-e Jamshid, adică „Tronul lui Jamshid”, după un rege mitologic.

Amintirea adevăraților întemeietori ai imperiului se estompase, iar redescoperirea lor istorică avea să se bazeze, secole mai târziu, pe relatările autorilor greci, pe tradițiile biblice și pe descifrarea inscripțiilor persane de către cercetătorii moderni.

Cu toate acestea, Imperiul Sasanid a devenit una dintre cele mai mari puteri ale Antichității târzii, rivalizând cu Roma și, ulterior, cu Imperiul Bizantin. 

Unul dintre cei mai străluciți regi ai dinastiei a fost Shapur I, care, în 260 d.Hr., a obținut o victorie spectaculoasă împotriva romanilor la Edessa, reușind să-l captureze chiar pe împăratul Valerian. 

Era una dintre cele mai umilitoare înfrângeri suferite vreodată de Roma.

Nu era însă prima dată când Shapur își impunea voința în fața unui împărat roman.

Cu șaisprezece ani mai devreme, în 244 d.Hr., după moartea împăratului Gordian al III-lea în timpul campaniei împotriva sasanizilor, succesorul acestuia, Filip Arabul, fusese nevoit să încheie o pace în condiții favorabile regelui sasanid, acceptând plata unei importante sume de bani.

Shapur a poruncit ca aceste triumfuri să fie imortalizate într-un relief monumental la Naqsh-e Rustam, lângă mormintele vechilor regi ahemenizi. 

Sculptura îl înfățișează pe regele persan călare, în fața a doi împărați romani: Filip Arabul, îngenuncheat în semn de supunere, și Valerian, ținut de încheietura mâinii ca prizonier.  

Imaginea a devenit unul dintre cele mai puternice simboluri ale măreției și autorității Imperiului Sasanid.

⸻

În plan religios, zoroastrismul a căpătat un rol central în organizarea statului, iar preoți influenți, precum Kartir, au contribuit la consolidarea autorității religioase. 

Cultura sasanidă a cunoscut, la rândul ei, o perioadă de înflorire, prin palate monumentale, reliefuri sculptate, obiecte de lux și o administrație care avea să influențeze profund lumea islamică de mai târziu.

Sasanizii nu au reconstituit integral Imperiul lui Cirus și Darius, dar au readus Persia în rândul marilor puteri ale lumii.

Timp de peste patru secole, regii lor au înfruntat împărații Romei și ai Bizanțului, demonstrând că tradiția politică și culturală iraniană supraviețuise cuceririi lui Alexandru și tuturor transformărilor care urmaseră.

Imperiul Ahemenid dispăruse de mult, dar ideea unei mari puteri persane renăscuse.

 

Cucerirea arabă și supraviețuirea limbii persane

Ultimele decenii ale Imperiului Sasanid au fost marcate de războaie istovitoare cu Imperiul Bizantin, revolte și lupte sângeroase pentru tron. 

Când armatele arabe, unite sub steagul noii religii a islamului, au început cucerirea teritoriilor persane, imperiul era deja slăbit de aceste conflicte.

În 636 d.Hr., perșii au suferit o înfrângere grea în bătălia de la Qadisiyya, iar în 642, la Nihavand, armata sasanidă a fost din nou zdrobită. 

Această ultimă confruntare a deschis cuceritorilor drumul spre regiunile centrale ale Iranului.

Ultimul rege sasanid, Yazdegerd al III-lea, a fugit spre răsărit, încercând să strângă noi forțe pentru a continua rezistența. Abandonat treptat de nobilii care îl susținuseră, a fost ucis în 651 d.Hr., în apropiere de Merv, în Asia Centrală.

Potrivit unei tradiții, și-ar fi găsit sfârșitul într-o moară, ucis de un morar care urmărea să-i fure bunurile.

După mai bine de patru secole, dinastia sasanidă dispărea, iar Persia își pierdea din nou independența politică.  

De această dată însă, cucerirea avea să aducă o transformare mult mai profundă decât cea a lui Alexandru: schimbarea religiei dominante.

În secolele următoare, islamul s-a răspândit treptat în Iran, iar o mare parte a populației a abandonat vechea religie zoroastriană. Procesul nu a fost imediat, ci s-a desfășurat de-a lungul mai multor generații.

Dar, în ciuda acestei transformări, perșii și-au păstrat limba.

Spre deosebire de alte regiuni cucerite de arabi, unde limba arabă a devenit treptat dominantă, în Iran a continuat să fie vorbită persana. Aceasta a adoptat alfabetul arab, adaptat pentru sunetele proprii, și a împrumutat numeroase cuvinte arabe, dar și-a păstrat structura fundamentală de limbă indo-europeană.

Mai mult, în secolele IX–X, sub conducerea unor dinastii iraniene precum Samanizii, persana a cunoscut o adevărată renaștere. A redevenit limbă a administrației, a curților princiare și a literaturii, iar poeți precum Rudaki au contribuit la dezvoltarea unei tradiții culturale care avea să influențeze întregul Orient.

Cea mai impresionantă realizare a acestei renașteri a fost însă „Shahnameh” („Cartea regilor”), epopeea monumentală a poetului Firdusi, încheiată în jurul anului 1010, după aproximativ treizeci de ani de muncă.

Alcătuită din aproape 50.000 de distihuri (perechi de versuri), opera urmărește istoria legendară și eroică a Iranului, de la începuturile mitice ale lumii până la căderea Imperiului Sasanid.

În paginile sale se întâlnesc regi, eroi, războaie și povești transmise de-a lungul generațiilor, într-o încercare grandioasă de a păstra memoria trecutului iranian.

„Shahnameh” a devenit una dintre cele mai importante opere ale identității culturale persane.

Limba folosită de Firdusi este încă relativ accesibilă vorbitorilor de persană modernă, iar personajele și versurile sale continuă să ocupe un loc important în cultura Iranului.

Astfel, deși perșii își pierduseră imperiul, iar religia și scrierea lor se schimbaseră, limba și memoria culturală au supraviețuit. Ceea ce cuceritorii nu au putut șterge prin războaie a fost păstrat prin povești, poezie și tradiții, transmise din generație în generație.

 

Turci, mongoli și safavizi: Persia între cuceriri și renaștere

În secolele care au urmat cuceririi arabe, Iranul a trecut prin noi valuri de invazii, dar cultura persană a continuat să supraviețuiască și chiar să-i influențeze pe cei care ajungeau să stăpânească țara.

În secolul al XI-lea, turcii selgiucizi au cucerit mari părți ale Iranului și au transformat orașe precum Isfahan în importante centre politice și culturale. Deși conducătorii erau de origine turcică, administrația lor folosea pe scară largă limba persană, iar cultura iraniană a continuat să înflorească. 

O lovitură mult mai devastatoare a venit în secolul al XIII-lea, odată cu invaziile mongole. În 1256, Hulagu, nepotul lui Ginghis Han, și-a început campaniile în regiune, iar doi ani mai târziu, în 1258, a cucerit Bagdadul, punând capăt califatului abbasid de acolo. 

Numeroase orașe au fost distruse, iar populațiile au suferit pierderi uriașe.

În secolul al XIV-lea, Iranul a fost devastat din nou de armatele lui Timur (Tamerlan), cuceritorul din Samarkand, rămas cunoscut atât pentru cruzimea campaniilor sale, cât și pentru sprijinul acordat artei și arhitecturii.

Paradoxul acestor cuceriri este că învingătorii au ajuns, în mare măsură, să adopte cultura celor învinși.

Dinastiile turcice și mongole au folosit limba persană în administrație, au sprijinit poeți și cărturari iranieni și au contribuit la răspândirea culturii persane mult dincolo de granițele Iranului.

⸻

Un moment decisiv a venit însă în 1501, când Ismail I, întemeietorul dinastiei safavide, a cucerit Tabrizul și s-a proclamat șah al Iranului.

Noua dinastie a luat o hotărâre care avea să schimbe profund istoria țării: șiismul duodecimal, ramura islamului care recunoaște doisprezece imami drept succesori spirituali legitimi ai profetului Mahomed, a fost declarat religie oficială.

Această decizie a diferențiat treptat Iranul de marile puteri sunnite din jur, în special de Imperiul Otoman și de uzbecii din Asia Centrală. 

În timp, credința șiită a devenit una dintre trăsăturile definitorii ale identității iraniene, alături de limba și cultura persană.

Sub Șah Abbas I (1588–1629), Persia a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate și putere. Regele a reorganizat armata, a încurajat comerțul și a mutat capitala la Isfahan, transformând orașul într-una dintre cele mai spectaculoase capitale ale lumii.

Aici au fost construite piața Naqsh-e Jahan, moschei împodobite cu faianță albastră, palate și poduri monumentale, care au devenit simboluri ale rafinamentului artistic persan. 

După secole de dominație străină și schimbări dinastice, Iranul redevenise o mare putere a Orientului.

Regii safavizi nu mai conduceau imperiul întemeiat de Cirus cel Mare, dar continuau o tradiție de statalitate și cultură iraniană care supraviețuise tuturor cuceririlor.

⸻

După moartea lui Abbas I, Imperiul Safavid a intrat treptat în declin, slăbit de conflictele cu otomanii, de luptele interne și de invaziile afgane, care au dus, în 1722, la căderea capitalei Isfahan.

Persia a cunoscut o scurtă renaștere sub Nader Shah, care a reunificat țara și a cucerit Delhi, în 1739, dar după moartea sa au urmat noi decenii de instabilitate.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, puterea a fost preluată de dinastia Qajară, sub care Iranul a pierdut importante teritorii din Caucaz în urma războaielor cu Imperiul Rus și a ajuns tot mai mult sub influența politică și economică a Rusiei și Marii Britanii. 

Nemulțumirile provocate de slăbiciunea monarhiei și de amestecul puterilor străine au dus, în 1906, la Revoluția Constituțională, care a limitat, cel puțin în principiu, autoritatea șahului și a introdus un parlament.

În cele din urmă, în 1925, dinastia Qajară a fost înlăturată de Reza Shah Pahlavi, care a început un amplu program de modernizare și centralizare a statului, deschizând o nouă etapă în istoria Iranului.

 

Persia sau Iran? Povestea celor două nume

Timp de peste două milenii, lumea occidentală a cunoscut această țară sub numele de Persia, denumire moștenită de la grecii antici. Aceștia o numiseră după Persis, regiunea din sud-vestul Iranului de unde provenea dinastia lui Cirus cel Mare. 

Prin intermediul limbii latine, numele s-a răspândit apoi în aproape toate limbile europene.

Locuitorii țării foloseau însă un alt nume: Iran, din vechiul termen iranian arya, prin care anumite populații indo-iraniene își desemnau propria comunitate. 

În epoca sasanidă, numele a căpătat și un sens politic, prin denumirea Eranshahr, adică „Împărăția iranienilor”. Termenul nu trebuie confundat cu ideologiile rasiale care aveau să apară în Europa secolului al XX-lea.

Astfel, Persia și Iran au coexistat secole la rând ca două denumiri ale aceleiași țări: prima folosită mai ales de străini, cea de-a doua în tradiția locală.

⸻

În secolul al XIX-lea, Iranul, condus de dinastia Qajar, se afla într-o poziție dificilă, prins între ambițiile expansioniste ale Rusiei și Marii Britanii.

Rivalitatea dintre cele două puteri, cunoscută drept „Marele Joc”, a transformat regiunea într-un teritoriu de importanță strategică.

Situația a devenit și mai complicată după descoperirea petrolului, în 1908, care a sporit interesul economic și politic al puterilor străine.

În același timp, în societatea iraniană se dezvoltau mișcări de modernizare și reformă. Revoluția Constituțională din 1905–1911 a dus la crearea unui parlament și la încercarea de a limita puterea absolută a monarhiei.

În 1921, un ofițer pe nume Reza Khan a preluat puterea printr-o lovitură de stat, iar în 1925 a devenit șah, întemeind dinastia Pahlavi.

Hotărât să modernizeze țara și să-i consolideze identitatea națională, Reza Șah a cerut în 1935 ca statele străine să folosească oficial numele „Iran” în loc de „Persia”.

Schimbarea nu însemna inventarea unui nume nou, ci recunoașterea internațională a unei denumiri folosite de localnici de foarte multă vreme.

Persia nu dispăruse și nu devenise o altă țară. Numele Iran sublinia continuitatea unei civilizații care, de la regii ahemenizi până în epoca modernă, supraviețuise cuceririlor, schimbărilor religioase și prăbușirii mai multor dinastii.

Iar „Persia” a rămas până astăzi un nume puternic asociat cu moștenirea istorică și culturală a Iranului, de la palatele din Persepolis până la poezia, arta și tradițiile sale.

 

Persepolis: între gloria trecutului și Iranul modern

Mohammad Reza Pahlavi, fiul lui Reza Șah și ultimul șah al Iranului, a încercat să transforme moștenirea Imperiului Persan într-un simbol al identității și măreției naționale. 

În octombrie 1971, a organizat la Persepolis o celebrare spectaculoasă a 2.500 de ani de monarhie persană, socotiți de la întemeierea imperiului de către Cirus cel Mare. La festivități au participat regi, președinți și reprezentanți ai unor state din întreaga lume.

În apropierea ruinelor antice a fost ridicat un adevărat oraș de corturi luxoase, iar invitații au fost serviți la banchete pregătite de bucătari francezi. 

O paradă impresionantă, cu soldați îmbrăcați în costume inspirate de armatele ahemenide, a readus simbolic la viață epoca lui Cirus, Darius și Xerxes. 

Spectacolul a fost grandios, dar și controversat. Cheltuielile enorme au atras critici, mai ales într-o țară în care numeroși oameni trăiau încă în sărăcie.

Un rol important în această celebrare l-a avut și Cilindrul lui Cirus, prezentat de șah drept prima declarație a drepturilor omului.

În realitate, așa cum am discutat în capitolul dedicat lui Cirus, documentul aparține tradiției mesopotamiene a inscripțiilor regale și reprezintă mai degrabă o proclamare a legitimității noului cuceritor decât o declarație a drepturilor omului în sens modern.

În anii următori, nemulțumirile față de monarhie s-au amplificat, culminând cu Revoluția Iraniană din 1978–1979. În ianuarie 1979, șahul a părăsit țara, iar la 1 februarie, liderul religios Ruhollah Khomeini s-a întors din exil. 

Două luni mai târziu, în aprilie, Iranul a devenit oficial Republică Islamică.

Noul regim a respins ideologia monarhică promovată de dinastia Pahlavi și a pus accentul pe identitatea islamică a statului.

Cu toate acestea, moștenirea Persiei antice nu a dispărut. 

Ruinele de la Persepolis și mormântul lui Cirus cel Mare, de la Pasargade, au continuat să fie importante simboluri istorice și culturale pentru numeroși iranieni, dincolo de schimbările politice.

Mormântul lui Cirus cel Mare.

Poate cea mai vie dovadă a acestei continuități este însă Nowruz, sărbătoarea tradițională a Anului Nou iranian, al cărei nume înseamnă „ziua nouă”.

Celebrată la echinocțiul de primăvară, Nowruz are rădăcini preislamice foarte vechi, fiind asociată cu reînnoirea naturii și începutul unui nou ciclu al vieții. Unii cercetători îi caută originile în epoca ahemenidă, deși dovezile directe din acea perioadă sunt limitate.

Nowruz a supraviețuit cuceririi arabe, dominațiilor turcice și mongole, schimbărilor de religie și transformărilor politice.

Astăzi, sărbătoarea este celebrată nu doar în Iran, ci și în Afganistan, în Asia Centrală, în Caucaz și în alte regiuni influențate de cultura persană.

Regii au dispărut, dinastiile s-au succedat, iar imperiile s-au prăbușit. Dar tradiții precum Nowruz demonstrează că moștenirea Persiei a continuat să trăiască, dincolo de granițe și de regimurile politice.

 

Popoarele Iranului modern

Iranul de astăzi este o țară cu o mare diversitate etnică și culturală, la fel cum fusese, într-o formă diferită, și vechiul Imperiu Persan.

Perșii reprezintă cel mai numeros grup etnic, constituind, potrivit estimărilor, aproximativ jumătate din populație. Alături de ei trăiesc azeri, kurzi, luri, baluci, arabi, turcomani și alte comunități, fiecare cu propriile tradiții și, în multe cazuri, cu propria limbă.

Astfel, a fi iranian nu înseamnă neapărat a fi persan. Identitatea iraniană este mai largă, reunind populații diferite printr-o istorie comună și apartenența la același stat.

Într-un fel, această diversitate amintește de celebrele reliefuri de la Apadana, palatul de audiențe din Persepolis, unde sunt reprezentate delegații ale numeroaselor popoare ale imperiului, fiecare cu veșmintele, obiceiurile și darurile sale.

La peste două milenii de la dispariția ahemenizilor, Iranul continuă să fie un spațiu în care se întâlnesc limbi, culturi și tradiții diferite, o moștenire care amintește de lumea vastă și diversă pe care Cirus cel Mare a reunit-o cândva sub autoritatea sa.

 

Ultima lecție a istoriei persane

După aproape două milenii și jumătate de istorie, povestea Persiei ne aduce, într-un fel, înapoi la Cirus cel Mare, omul care a pus bazele unuia dintre cele mai impresionante imperii ale Antichității.

Cirus înțelesese că un imperiu nu poate fi menținut doar prin forța armelor.

Într-o epocă în care cuceririle erau adesea însoțite de distrugeri și deportări, el a ales să respecte, în multe cazuri, credințele și tradițiile popoarelor supuse, înțelegând că loialitatea acestora putea fi la fel de importantă ca puterea militară.

Imperiul Ahemenid a dispărut sub loviturile lui Alexandru cel Mare, al cărui geniu militar a schimbat pentru totdeauna istoria Asiei. Dar dispariția dinastiei nu a însemnat și sfârșitul civilizației persane.

Au trecut peste ea cuceritori greci, arabi, turci și mongoli. S-au schimbat regii, religiile, granițele și formele de guvernare.

Și totuși, limba persană, poezia lui Firdusi, amintirea marilor regi și tradiții precum Nowruz au supraviețuit tuturor acestor transformări.

În fiecare primăvară, milioane de oameni din Iran și din alte regiuni ale Asiei sărbătoresc Nowruz, întâmpinând un nou an printr-o tradiție ale cărei rădăcini coboară adânc în trecutul preislamic.

Poate că aceasta este cea mai importantă lecție a istoriei Persiei: imperiile pot fi cucerite, dinastiile pot dispărea, dar o civilizație poate supraviețui mult timp celor care au întemeiat-o.

Imperiul lui Cirus a căzut. Persia însă continuă să trăiască.

⸻

Am ajuns astfel la capătul unei călătorii care a început, în urmă cu peste două milenii și jumătate, pe platoul iranian, acolo unde un popor aflat în umbra marilor puteri ale Orientului avea să întemeieze unul dintre cele mai impresionante imperii din istorie.

Dacă nu ai citit prima parte a acestei istorii, te invit să descoperi cum a început totul: de la originile unui mic popor de pe platoul iranian și cuceririle spectaculoase ale lui Cirus cel Mare, până la reformele lui Darius și marile confruntări dintre Xerxes și cetățile grecești.

Regăsești articolul aici: https://www.vistorify.com/istoria-imperiului-persan-i-de-la-cirus-cel-mare-la-xerxes/

guest
0 Comentarii
Cele mai noi
Cele mai vechi Cele mai votate
Facebook
WhatsApp

ARTICOLE SIMILARE