ISTORIA IMPERIULUI PERSAN (I): De la Cirus cel Mare la Xerxes

Cu peste două milenii și jumătate în urmă, într-o regiune muntoasă a platoului iranian, un popor care trăise multă vreme în umbra marilor regate ale Orientului avea să schimbe pentru totdeauna istoria lumii antice. 

În doar câteva decenii, perșii au trecut de la un regat modest la stăpânirea celui mai întins imperiu pe care omenirea îl cunoscuse până atunci, unind sub autoritatea lor zeci de popoare, de la țărmurile Mării Egee până la hotarele Indiei.

În centrul acestei transformări s-au aflat trei dintre cele mai importante figuri ale Antichității: Cirus cel Mare, cuceritorul care a pus bazele imperiului; Darius I, organizatorul care i-a dat structura și stabilitatea; și Xerxes I, regele sub care puterea persană a ajuns să înfrunte direct marile cetăți ale Greciei.

Dar istoria Persiei nu este doar povestea unor cuceriri și a unor regi puternici. Este și istoria unui sistem de guvernare care a reușit să administreze teritorii uriașe, să unească populații cu limbi și credințe diferite și să construiască drumuri, orașe și monumente care continuă să impresioneze până astăzi. 

Este, în același timp, o lume în care ambiția, trădarea, intrigile de palat și marile bătălii au decis soarta unor civilizații întregi.

În această primă parte, vom urmări originile perșilor, ascensiunea spectaculoasă a lui Cirus, cucerirea Egiptului de către Cambise, reformele lui Darius și domnia lui Xerxes, marcată de celebrele confruntări cu grecii. 

Vom descoperi nu doar cum a fost construit Imperiul Persan (Ahemenid), ci și primele semne ale problemelor care aveau să-i pună la încercare măreția.

Povestea va continua în partea a doua, dedicată ultimilor Mari Regi, luptelor pentru tron și spectaculoasei campanii a lui Alexandru cel Mare, dar și unei întrebări poate și mai interesante: cum a reușit civilizația persană să supraviețuiască prăbușirii imperiului care o făcuse celebră?

 


1. Platoul iranian și lumea de dinaintea persanilor


 

Imperiile care par să se ivească din neant au, aproape întotdeauna, un trecut care le explică, iar cel al Persiei este cu atât mai surprinzător cu cât, la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., nimic nu anunța că un popor de călăreți și păstori, închis în cele mai sudice valuri ale platoului iranian, va ajunge să stăpânească un teritoriu mai întins decât cel al oricărui stat dinaintea sa. 

Pentru a măsura amploarea acestei transformări, trebuie să privim mai întâi lumea în care ea s-a petrecut: un Orient dominat de puteri vechi, bogate și sigure pe durata lor, fiecare convinsă că ordinea pe care o reprezenta avea să dăinuie încă multe generații.

 

Marile puteri ale Orientului

Cu un secol înainte de apariția lui Cirus, spațiul dintre Mediterana și platoul iranian aparținea în mare parte Asiriei, un stat militar de o brutalitate rămasă proverbială, care își întinsese stăpânirea din Egipt până în Elam prin deportări în masă, prin represalii cumplite și printr-o administrație ce știa să transforme fiecare popor învins într-o sursă regulată de tribut.  

Capitala sa, Ninive, adăpostea biblioteca regelui Assurbanipal, cu zeci de mii de tăblițe de argilă, iar armatele sale, dotate cu arme de fier și cu mașini de asediu, păreau de neînvins. 

Și totuși, între anii 616 și 612 î.Hr., o alianță între babilonieni, conduși de Nabopolasar, și mezi, conduși de Cyaxares, a distrus acest colos într-un interval uimitor de scurt: Ninive a fost cucerită și incendiată în 612 î.Hr., iar ultimele rămășițe ale statului asirian au dispărut câțiva ani mai târziu. 

Profeții evreilor au văzut în această prăbușire o pedeapsă divină, iar istoria a oferit o lecție pe care Persia avea să o rețină: forța militară, nesprijinită de consimțământul celor stăpâniți, nu poate întemeia o ordine durabilă.

Moștenirea Asiriei s-a împărțit între învingători. 

Babilonul, sub Nabucodonosor al II-lea, a devenit cel mai strălucit oraș al lumii, cu zidurile sale uriașe, cu Poarta lui Ishtar îmbrăcată în cărămizi smălțuite albastre și cu Grădinile Suspendate, pe care tradiția greacă le-a numărat printre cele 7 minuni ale lumii. 

Egiptul, după o lungă perioadă de slăbiciune, cunoscuse o ultimă renaștere sub dinastia a XXVI-a, care deschisese țara comercianților și mercenarilor greci, stabiliți la Naucratis, pe brațul canopic al Nilului. 

În vestul Anatoliei, Lidia lui Cresus își datora bogăția legendară nu numai fluviului Pactol, în ale cărui nisipuri se spăla aur, ci și faptului că bătuse prima monedă din istorie, un electron de aur și argint, care avea să transforme comerțul mediteranean. 

Iar la est de Mesopotamia, în munții Zagros, supraviețuia vechiul regat al Elamului, cu capitala la Susa, un stat străvechi, slăbit de războaiele cu Asiria, dar păstrător al unei tradiții administrative și artistice pe care persanii aveau să o moștenească aproape în întregime.

 

Mezii: stăpânii platoului

Între aceste mari puteri, cea mai neașteptată ascensiune fusese a mezilor, un popor indo-iranian stabilit în nord-vestul platoului iranian, în jurul orașului Ecbatana, pe care îl cunoaștem aproape exclusiv prin intermediul surselor grecești și asiriene, deoarece nu ne-au lăsat nicio scriere proprie. 

Istoricul Herodot le atribuie un rol fondator lui Deiokes, un judecător atât de integru încât vecinii l-au ales conducător și l-au convins să ridice o capitală înconjurată de șapte ziduri concentrice, fiecare vopsită într-o altă culoare, iar în centru, ascuns privirilor, palatul regelui.

Descrierea este, evident, legendară, dar ea păstrează o idee exactă despre natura puterii medice, care se bazase, încă de la început, pe o distanță rituală între suveran și supuși, element pe care Persia îl va prelua și îl va duce la desăvârșire.

Sub conducerea regelui Cyaxares, mezii și-au reorganizat armata, împărțind-o în unități de infanterie, cavalerie și arcași. În 585 î.Hr., în timpul unui război împotriva lidienilor, o bătălie a fost întreruptă de un fenomen neașteptat: o eclipsă de Soare care, potrivit lui Herodot, a întunecat cerul în plină zi.

Impresionate de acest semn, cele două tabere au încetat lupta și au încheiat pacea, întărită printr-o căsătorie între membrii familiilor regale.

Regatul lor se întindea acum din Iran până la râul Halys, în inima Anatoliei, ceea ce făcea din ei una dintre cele patru mari puteri ale epocii, alături de Babilon, Egipt și Lidia.  

Era un echilibru fragil, deoarece mezii dominau o confederație de triburi, nu un stat unitar, iar unul dintre popoarele care le plăteau tribut, persanii, avea să le demonstreze cât de superficială era această dominație.

 

Persanii și Persis

Persanii erau, ca și mezii, un popor indo-iranian, ajuns pe platoul iranian probabil în cursul mileniului al II-lea î.Hr., așezat în regiunea muntoasă din sud-vest, numită de ei Parsa și de greci Persis, de unde vine numele întregului popor.  

Pământul lor, cu văi înalte, platouri aride și ierni aspre, nu oferea condițiile unei civilizații urbane de tip mesopotamian, iar viața se organiza în jurul triburilor, al turmelor și al unei aristocrații războinice de călăreți. 

Istoricul Herodot, cu simpatia lui pentru simplitatea barbară, notează că băieții persani erau învățați de la cinci la douăzeci de ani trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul și să spună adevărul, iar minciuna și datoria erau socotite cele mai rușinoase dintre păcate, prima pentru că îl face pe om nedemn de încredere, a doua pentru că îl împinge spre mincinoși.

Persanii nu erau însă izolați de marile centre ale civilizației. 

În sud-vest, vecinătatea Elamului le oferise, încă din secolul al VII-lea î.Hr., contactul cu scrierea, cu arta monumentală și cu tehnicile administrative ale Orientului, iar în unele perioade regii lor controlaseră chiar regiunea Anshan, de la nord de Susa, unde îi găsim pe strămoșii direcți ai lui Cirus. 

Cele mai vechi dovezi ale acestei îndelungate osmoze culturale sunt sigiliile din secolul al VII-lea î.Hr., unde apare numele lui Cirus, rege al Anshanului, bunicul celui care avea să întemeieze imperiul, ceea ce arată că dinastia nu s-a născut într-un spațiu barbar, ci în pragul unor civilizații vechi, a căror lecție a învățat-o cu o rapiditate remarcabilă.

 

Ahemene, o dinastie între istorie și legendă

Familia regală persană își trăgea numele de la un strămoș numit Haxamanish, în greacă Achaimenes, de unde termenul de ahemenizi, sub care avea să fie cunoscută dinastia. 

Despre el nu știm aproape nimic sigur, iar existența sa istorică este incertă, dar tradiția îl prezenta ca fondator al neamului și ca ascendent comun al ramurilor care aveau să dispute, în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr., controlul asupra tronului. 

Darius I, care nu făcea parte din ramura lui Cirus, va insista în inscripțiile sale asupra acestei origini comune, tocmai pentru că avea nevoie de o legitimitate pe care nu o dobândise prin naștere, ceea ce ne oferă prima dintre numeroasele ocazii de a vedea cum genealogia devine, în mâinile unui rege abil, un instrument politic.

La mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., așadar, Persis era un regat modest, vasal al mezilor, condus de un rege pe nume Cambise I, căsătorit, după tradiția păstrată de Herodot, cu Mandane, fiica regelui Astyages al Mediei, și tatăl unui băiat născut în jurul anului 600 sau 590 î.Hr., care avea să poarte numele de Cirus. 

Nimic din ceea ce se știa atunci despre acest copil nu ar fi putut anticipa că, în doar douăzeci de ani, el va răsturna regatul bunicului său, va cuceri cea mai bogată țară a Anatoliei și va intra în Babilon ca stăpân al celui mai strălucit oraș al lumii.

Dar tocmai aici se află, poate, cea mai profundă lecție a acestui început: imperiul persan nu s-a născut din slăbiciunea vecinilor, căci mezii, Lidia și Babilonul rămâneau, în ochii contemporanilor, state puternice, ci dintr-o combinație rară între disciplina unui popor de războinici, ambiția unui om excepțional și o intuiție politică pe care nimeni, în Orientul antic, nu o mai demonstrase până atunci: aceea că un imperiu se poate întemeia nu numai prin teroare, ci și prin recunoașterea diversității celor învinși.

 


2. Cirus cel Mare: fondatorul 


 

Există destine pe care istoria le înfrumusețează atât de insistent, încât devine aproape imposibil să mai separăm omul de legendă, iar cel al lui Cirus este poate cel mai bun exemplu: despre copilăria sa avem povești, despre domnia sa avem câteva inscripții oficiale și relatări străine, iar despre om, în sensul intim al cuvântului, nu știm aproape nimic. 

Și totuși, grecii, evreii și babilonienii, popoare care nu aveau niciun motiv să se iubească între ele, au ajuns să vorbească despre el cu o admirație rară, ceea ce spune mult despre ceea ce Cirus a știut să facă într-o lume obișnuită cu cuceritori care lăsau în urmă doar ruine.

 

Copilul care nu trebuia să trăiască

Povestea nașterii lui, așa cum o relatează Herodot, are toate elementele unei legende de fondare, într-o formă pe care o regăsim, cu variații, la multe alte popoare ale antichității. 

Astyages, regele mezilor, ar fi avut un vis în care fiica sa, Mandane, inunda întreaga Asie, iar interpreții magi i-au prezis că fiica sa avea să nască un băiat care îi va răsturna domnia și îi va lua locul pe tron.

Înspăimântat de această profeție, Astyages a măritat-o pe Mandane cu Cambise I, regele persan al Anshanului, un conducător pe care, în ciuda originii sale nobile, îl considera inferior regilor mezilor, deoarece Persia se afla încă sub dominația Mediei. 

Astyages spera că, prin această căsătorie, fiica sa nu va avea un urmaș suficient de puternic pentru a-i amenința tronul.

Dar un al doilea vis, în care din trupul fiicei sale creștea o viță de vie ce acoperea întreaga Asie, a fost interpretat de magi în același fel: viitorul nepot al regelui avea să-i ia locul și să ajungă stăpân peste întinse teritorii.

Astyages a hotărât atunci să împiedice împlinirea profeției cu orice preț. Când Mandane a născut un băiat, l-a încredințat lui Harpagos, un dregător de încredere, cu ordinul de a-l ucide.

Harpagos nu a avut curajul să îndeplinească porunca regelui și a încredințat copilul unui păstor pe nume Mitradates. Acesta l-a dus acasă, unde soția sa, Spako, l-a convins să-l păstreze și să-l crească.

Herodot amintește aici un detaliu curios: numele femeii, Spako, ar fi însemnat „cățea” în limba mezilor. De aici s-ar fi născut, potrivit istoricului grec, legenda că micul Cirus fusese salvat și alăptat de o cățea (o poveste care amintește izbitor de legenda întemeietorilor Romei, Romulus și Remus, despre care se spunea că fuseseră alăptați de o lupoaică).

Copilul a crescut printre turme, iar la zece ani, în timp ce se juca „de-a regele” cu alți copii, a poruncit ca unul dintre ei, fiul unui nobil, să fie biciuit pentru neascultare. Incidentul a ajuns la urechile lui Astyages, care a început să cerceteze identitatea băiatului și a descoperit că era chiar nepotul pe care îl credea mort.

Furios că porunca sa fusese nesocotită, regele s-a răzbunat cumplit pe Harpagos, punându-l să mănânce, fără să știe, carnea propriului fiu.

Harpagos nu avea să uite niciodată această cruzime.

Pe Cirus însă l-a cruțat. Magii l-au convins că profeția se împlinise deja prin jocul copiilor: băiatul fusese ales rege și dăduse porunci, chiar dacă numai în joacă. Astyages a crezut astfel că nepotul său nu mai reprezenta o amenințare.

Avea să descopere, ani mai târziu, cât de mult se înșelase.

Orice istoric modern recunoaște în această poveste tiparul clasic al pruncului abandonat și salvat, pe care îl întâlnim în tradițiile despre Sargon din Akkad, Moise sau Romulus, sens în care relatarea este privită mai degrabă ca o legendă decât ca un fapt istoric, mai ales că sursele persane contemporane, inclusiv Cilindrul lui Cirus, vorbesc simplu despre un rege de Anshan, fiu și nepot de regi. 

Cu toate acestea, povestea are o utilitate politică evidentă: ea îi oferea lui Cirus o legitimitate dublă, de moștenitor al tronului mezilor prin mamă și de eliberator al persanilor prin tată, ceea ce făcea ca preluarea puterii să pară nu o uzurpare, ci o restabilire a ordinii firești.

 

Căderea Mediei

Ce s-a întâmplat în realitate în jurul anului 550 î.Hr. rămâne parțial obscur, dar liniile mari sunt clare. 

Cirus, devenit rege al Anshanului și al Persisului, s-a răsculat împotriva suzeranului său, iar conflictul, care a durat cel puțin trei ani, s-a încheiat printr-o victorie decisivă, după ce o parte a armatei mezilor a trecut de partea sa. 

Cronica babiloniană a lui Nabonid consemnează sec că Astyages a fost capturat și că Cirus a intrat în Ecbatana, luându-i tezaurul, ceea ce indică o cucerire reală, nu simpla preluare pașnică pe care o sugerează Herodot.

Istoricul grec adaugă că trădarea a fost organizată de Harpagos, care nu-și uitase răzbunarea și care a convins o parte a comandanților mezi să se predea, iar Astyages, învins, a fost ținut la curte, fără a fi ucis. 

Dincolo de detaliile controversate, rezultatul a fost spectaculos: într-un singur act, regatul care dominase Orientul vreme de o jumătate de secol a devenit o simplă provincie a perșilor, iar Cirus a moștenit, odată cu el, controlul asupra întregului platou iranian și al unei părți a Anatoliei.  

Mai important decât cucerirea în sine a fost modul în care a gestionat-o: mezii nu au fost nici deportați, nici umiliți, ci integrați într-o structură comună, în care nobilii lor ocupau funcții de comandă, iar termenul „mezi și perși” avea să desemneze, în sursele străine, întreaga elită a imperiului, aproape fără distincție.

 

Lidia și sfârșitul lui Cresus

Următoarea țintă era Lidia, a cărei bogăție devenise proverbială și al cărei rege, Cresus, aliat prin căsătorie cu dinastia medică, văzuse în răsturnarea lui Astyages atât o amenințare, cât și o ocazie de a recupera teritorii. 

Înainte de a porni la război, Cresus a consultat mai multe oracole grecești, iar cel de la Delphi i-a oferit un răspuns care avea să devină celebru: „dacă va trece râul Halys, va distruge un mare imperiu.”

Convins că profeția îi anunța victoria, regele Lidiei a pornit împotriva perșilor în 547 sau 546 î.Hr. Numai că oracolul nu precizase despre al cui imperiu era vorba. 

Cresus avea să afle prea târziu că imperiul sortit pieirii era chiar al său.

O primă bătălie, nedecisă, a avut loc la Pteria, în Cappadocia, după care regele lidian, convins că ostilitățile se vor relua abia în primăvară, și-a concediat o parte a mercenarilor și s-a retras la Sardis, capitala sa. 

Cirus a profitat însă imediat de acest răgaz și, într-o mișcare de o rapiditate neobișnuită pentru epocă, a ajuns în fața capitalei înainte ca regele Cresus să-și poată reface armata. 

Bătălia decisivă s-a dat la Timbra, în câmpia din fața Sardisului, unde cavaleria lidiană, mândria regatului, părea să aibă avantajul, iar Cirus, după relatarea lui Herodot, a recurs la un truc ingenios: a pus în fruntea armatei cămilele care transportau bagajele armatei, pe care caii lidienilor nu le mai întâlniseră niciodată și al căror miros i-a băgat în panică, astfel încât cavaleria a trebuit să lupte pe jos și a fost înfrântă. 

Cresus s-a retras în cetate, unde a rezistat paisprezece zile, până când un soldat persan a observat un apărător lidian coborând pe o stâncă abruptă pentru a-și recupera coiful căzut. Urmând același traseu, perșii au reușit să escaladeze stâncile și să pătrundă în acropolă, cucerind fortăreața considerată, până atunci, aproape de nepătruns.

Aici istoria se împletește cu legenda, căci Herodot povestește că fostul rege a fost urcat pe un rug și că, în fața morții, a rostit de trei ori numele înțeleptului grec Solon, care îl avertizase cândva că niciun om nu poate fi socotit fericit înainte de a-și vedea sfârșitul. 

Întrebat de Cirus de ce rostise numele lui Solon, Cresus i-a povestit despre avertismentul înțeleptului grec, iar regele persan, impresionat de ideea că și el este muritor și că soarta îi poate fi la fel de potrivnică, a poruncit să fie stinse flăcările. 

Focul era însă prea puternic, iar Cresus, spune povestea, l-a invocat pe zeul Apollo, care a trimis o ploaie torențială și l-a salvat. 

Cu sau fără intervenție divină, fostul rege a devenit sfetnicul învingătorului și l-a însoțit în campaniile următoare, iar o cronică babiloniană, mai sobră, consemnează doar că regele Lidiei a fost învins și țara sa cucerită.

 

Ionienii: când perșii au ajuns la porțile lumii grecești

Cucerirea Lidiei a adus Imperiul Persan în contact direct cu lumea greacă. Pe coasta Asiei Mici se aflau numeroase cetăți ioniene, locuite de greci, care până atunci plătiseră tribut regelui Cresus.  

După înfrângerea acestuia, cetățile i-au propus lui Cirus să-i recunoască autoritatea, cu condiția să-și păstreze aceleași obligații și privilegii.

Regele persan nu a acceptat însă oferta. Potrivit lui Herodot, Cirus le solicitase mai devreme ionienilor să i se alăture în războiul împotriva lui Cresus, dar aceștia refuzaseră. Acum, când perșii ieșiseră învingători, era prea târziu să mai negocieze de pe poziții favorabile.

Pentru a le transmite acest lucru, Cirus le-ar fi spus o fabulă. Un flautist a încercat să atragă peștii din mare cântând la flaut, sperând că vor ieși singuri la mal. Cum peștii nu l-au ascultat, omul a aruncat o plasă și i-a prins.

Mesajul era limpede: ionienii refuzaseră să vină de bunăvoie atunci când fuseseră chemați, iar acum urmau să fie supuși prin forță.

Cucerirea lor a fost încredințată lui Harpagos, același care, ani la rând, își așteptase răzbunarea, și a decurs fără dificultăți deosebite, deoarece cetățile, divizate și nepregătite, au fost supuse pe rând. 

Unele, ca Teos și Focea, au preferat exilul: locuitorii lor s-au urcat pe corăbii și au plecat să întemeieze alte cetăți în Occident, iar cei din Focea au pus bazele Massaliei, viitoarea Marsilie. Spartanii, cărora ionienii le ceruseră ajutor, au trimis o singură navă, cu un sol care l-a avertizat pe Cirus să nu atingă niciun oraș grecesc, iar regele persan, după Herodot, a întrebat cine sunt acești spartani. 

Aflând răspunsul, Cirus a afirmat că nu se temuse niciodată de oameni care au în mijlocul cetății un loc unde se adună să se înșele reciproc prin jurăminte, ironie la adresa agorei (piața publică a cetăților grecești, unde oamenii făceau comerț, se întâlneau și discutau problemele comunității), pe care regele persan o privea cu dispreț, considerând-o mai degrabă un loc al înșelăciunii decât un simbol al vieții civice grecești.

Ironia istoriei este că Persia, care disprețuia agora, avea să descopere, două generații mai târziu, ce poate face un popor care își apără propria cetate.

 

Babilonul: un oraș cucerit fără luptă

După o serie de campanii în est, de la Bactria până la hotarele Indiei, despre care avem puține informații sigure, Cirus s-a întors spre ținta cea mai prestigioasă: Babilonul. 

Situația orașului era favorabilă, deoarece regele Nabonid, un uzurpator de origine arameică, își atrăsese dușmănia preoțimii lui Marduk (zeul suprem al Babilonului, considerat protectorul orașului și stăpânul ordinii universale) prin încercarea de a-l înlocui cu zeul lunii, Sin, și petrecuse ani la rând în oaza Tayma, din Arabia, lăsând administrația în seama fiului său Belșațar. 

Cirus a avut grijă să exploateze această nemulțumire, prezentându-se drept ales al zeului Marduk.

În octombrie 539 î.Hr., după ce armata babiloniană a fost înfrântă la Opis, pe fluviul Tigru, Babilonul a căzut în mâinile perșilor aproape fără luptă. Cirus a intrat în oraș ca un eliberator, fiind întâmpinat cu ramuri verzi așternute în calea sa, în semn de bun-venit și de sărbătoare.

Herodot povestește altfel, spunând că regele ar fi deviat cursul Eufratului, astfel încât armata să pătrundă pe albia uscată, în timp ce babilonienii serbau într-un festival, dar sursele cuneiforme nu confirmă această versiune. 

Ce vedem în documentele babiloniene este, în schimb, o ocupare ordonată: templele au rămas deschise, preoții și-au păstrat privilegiile, iar statuile zeilor, aduse de Nabonid din orașele provinciale, au fost restituite sanctuarelor lor.

 

Cilindrul lui Cirus și limitele unui mit

După cucerirea Babilonului, în 539 î.Hr., Cirus a dorit să-și prezinte domnia drept începutul unei noi epoci de ordine și stabilitate.

În acest context a fost realizat Cilindrul lui Cirus, un document inscripționat pe un cilindru de lut, descoperit în 1879, printre ruinele Babilonului, și păstrat astăzi la British Museum din Londra.

În text, Cirus se prezintă drept conducătorul ales de Marduk, zeul suprem al Babilonului,  pentru a restabili ordinea după domnia lui Nabonid. Regele persan afirmă că a readus statuile zeilor în sanctuarele din care fuseseră luate și că le-a permis unor comunități strămutate să se întoarcă în locurile de origine.

Textul a fost a fost prezentat uneori drept prima declarație a drepturilor omului, iar în 1971, șahul Iranului a promovat această interpretare, transformând documentul într-un simbol al toleranței și libertății.

Istoricii moderni privesc însă lucrurile diferit. Cilindrul era, în primul rând, un instrument de propagandă regală, redactat după modelul inscripțiilor tradiționale din Mesopotamia. Prin asemenea texte, conducătorii își justificau venirea la putere, susținând că zeii îi aleseseră pentru a restabili ordinea și prosperitatea. 

Asta nu înseamnă că politica lui Cirus nu era reală. Biblia, în cartea lui Ezra, consemnează edictul prin care evreii deportați de Nabucodonosor primeau permisiunea să se întoarcă la Ierusalim și să-și reconstruiască templul, iar Isaia îl numește pe Cirus „unsul Domnului”, un titlu rar acordat unui rege străin. 

Dincolo de generozitatea aparentă se afla un calcul fin: un imperiu atât de vast nu putea fi menținut doar prin forță, iar cea mai ieftină formă de control era aceea în care popoarele învinse considerau că viața sub Marele Rege era mai suportabilă decât alternativa.

 

Moartea în stepă și mormântul de la Pasargade

Cirus a murit în 530 î.Hr., într-o campanie împotriva masageților, un popor nomad din regiunea de la est de Marea Caspică, condus de regina Tomyris.  

Potrivit lui Herodot, Cirus a reușit mai întâi să cucerească printr-un șiretlic tabăra unei părți a armatei masageților și să-l captureze pe Spargapises, fiul reginei Tomyris. Tânărul prinț s-a sinucis după ce i-au fost desfăcute legăturile, iar regina, hotărâtă să-l răzbune, și-a adunat oștile și a pornit împotriva perșilor.

În bătălia care a urmat, Cirus și-ar fi pierdut viața. Legenda spune că Tomyris a poruncit să-i fie găsit trupul, apoi i-a scufundat capul într-un burduf plin cu sânge, spunându-i să se sature, în sfârșit, de sângele după care însetase atât de mult. 

Nu știm însă dacă sfârșitul lui Cirus s-a petrecut astfel. Autorii antici au transmis și alte versiuni, unele în care regele moare pe câmpul de luptă, iar altele în care are parte de o moarte liniștită. 

Herodot însuși recunoaște că existau mai multe relatări și că a ales-o pe cea care i s-a părut cea mai credibilă.

Trupul lui Cirus a fost adus la Pasargade, capitala pe care o întemeiase în Persia, fiind depus într-un mormânt care poate fi văzut și astăzi. 

Monumentul este surprinzător de simplu pentru un cuceritor atât de puternic: o construcție din blocuri de calcar deschis la culoare, ridicată pe șase trepte, deasupra cărora se află o mică încăpere funerară.  

În Antichitate, mormântul făcea parte dintr-un ansamblu înconjurat de grădini, pavilioane și canale de apă.

Contrastul dintre modestia monumentului și întinderea uriașă a imperiului lăsat în urmă este izbitor.

Aproape două secole mai târziu, Alexandru cel Mare a ajuns la Pasargade și a vizitat mormântul. Potrivit istoricului Arrian, acesta fusese jefuit, iar Alexandru a poruncit să fie restaurat.

O tradiție antică amintește și o inscripție atribuită lui Cirus, prin care marele cuceritor i-ar fi cerut trecătorului să nu-i invidieze puținul pământ care îi acoperea rămășițele. 

Nu știm dacă inscripția a existat cu adevărat, dar mesajul ei a rămas memorabil: omul care stăpânise unul dintre cele mai mari imperii ale lumii nu mai avea nevoie decât de un petic de pământ.

 

Ce lăsa Cirus în urmă

În numai trei decenii, Cirus transformase un mic regat aflat sub dominația mezilor într-un imperiu uriaș, întins de la Marea Egee până la hotarele Indiei. Cuceririle sale fuseseră atât de rapide, încât nu avusese timp să creeze un sistem administrativ unitar, capabil să controleze toate aceste teritorii. 

În schimb, Cirus înțelesese un lucru esențial: un imperiu nu putea fi condus doar prin forță, ci și prin respectarea tradițiilor celor cuceriți. În loc să distrugă templele și să înlăture toate elitele locale, preferase adesea să le păstreze, câștigând astfel sprijinul populațiilor supuse.

Această politică avea să devină una dintre trăsăturile definitorii ale stăpânirii persane.

Dar vastul imperiu se sprijinea încă, în mare măsură, pe autoritatea și prestigiul personal al lui Cirus. El nu apucase să consolideze pe deplin structurile care să-i asigure stabilitatea după moarte.

Iar succesorul său avea să descopere că moștenirea unui imperiu era uneori la fel de dificilă ca întemeierea lui.

 


3. Cambise și criza succesiunii 


 

Puține domnii din istoria antică au fost judecate atât de aspru de posteritate precum cea a lui Cambise al II-lea, iar motivul nu este nicidecum acela că ar fi fost un conducător lipsit de realizări, căci în doar opt ani el a adăugat imperiului cea mai veche și mai prestigioasă civilizație a lumii mediteraneene: Egiptul. 

Problema este că aproape tot ce știm despre el provine de la autori greci, care îl priveau prin prisma unor surse egiptene ostile dinastiei. Astfel, pentru a-l înțelege, trebuie să separăm cu răbdare ceea ce a făcut de ceea ce i s-a atribuit, știind că granița dintre cele două rămâne, în multe privințe, imposibil de trasat cu certitudine.

 

Un imperiu moștenit și o împărțire neașteptată

Cirus își pregătise cu grijă succesiunea, deoarece, înainte de a pleca în campania care avea să-i fie fatală, îl asociase la putere pe fiul său cel mare, Cambise, iar pe cel mic, Bardiya, numit de greci Smerdis, îl investise cu stăpânirea unor provincii din răsăritul imperiului, probabil Bactria și regiunile învecinate, împreună cu scutirea de tribut. 

Soluția păstra aparența unei împărțiri echitabile, dar ea ascundea riscul unei rivalități între doi frați crescuți în ideea că imperiul le aparține în egală măsură, iar tradiția greacă sugerează că Cambise, temându-se tocmai de acest pericol, ar fi poruncit în secret uciderea fratelui său, înainte de a porni spre Egipt.

Dacă faptul este adevărat, el explică în bună parte criza care a urmat, însă istoricii moderni rămân prudenți, observând că singura sursă care vorbește despre această crimă este Darius însuși, în inscripția de la Behistun, redactată după ce el ajunsese la putere și avea tot interesul să prezinte dinastia precedentă într-o lumină defavorabilă (așa cum vom vedea în capitolul dedicat acestuia).

 

Egiptul: căderea unui regat vechi de milenii

Egiptul rămăsese, în ciuda declinului politic, cea mai prestigioasă țară a lumii cunoscute, iar cucerirea lui reprezenta pentru Persia nu doar o extindere teritorială, ci și o confirmare a statutului de putere universală. 

Faraonul Amasis, un fost general ajuns la putere printr-o revoltă, murise în 526 î.Hr., lăsând tronul fiului său Psammetichus al III-lea, care avea să domnească doar câteva luni. 

Potrivit lui Herodot, războiul dintre Persia și Egipt ar fi pornit de la o ofensă personală. Cambise îi ceruse faraonului Amasis să-i trimită una dintre fiicele sale, pe care intenționa să o ia drept concubină. 

Nedorind să-și supună fiica unei asemenea situații, Amasis a încercat să-l păcălească: i-a trimis-o în loc pe fiica fostului faraon Apries, prezentând-o drept propria fiică.

Înșelătoria a ieșit însă la iveală când tânăra i-a dezvăluit lui Cambise adevărata sa identitate. Furios că fusese păcălit, regele persan ar fi hotărât să declanșeze războiul împotriva Egiptului.

Istoricii moderni privesc însă această poveste cu scepticism, considerând-o mai degrabă o legendă apărută ulterior, care încerca să explice războiul printr-o jignire personală. 

În realitate, cucerirea Egiptului avea motive politice și strategice mult mai importante, fiind o continuare firească a expansiunii Imperiului Persan. 

Cambise a pregătit cu atenție invazia Egiptului, iar unul dintre avantajele sale a fost ajutorul primit chiar din tabăra adversă. Potrivit lui Herodot, Phanes din Halicarnas, un mercenar grec care servise în armata faraonului Amasis, intrase în conflict cu acesta și trecuse de partea perșilor.

Phanes i-a oferit lui Cambise informații prețioase despre apărarea Egiptului și l-a ajutat să rezolve una dintre cele mai mari dificultăți ale campaniei: traversarea deșertului Sinai. La sfatul său, regele persan a încheiat o înțelegere cu triburile arabe din regiune, care au asigurat aprovizionarea armatei cu apă, făcând posibilă înaintarea prin deșert. 

Un al doilea avantaj important al lui Cambise a fost flota. Regele persan a obținut sprijinul marinarilor fenicieni și al cetăților grecești din Ionia, punând astfel bazele unei puteri navale de care Persia nu dispusese până atunci.

Această alianță avea însă și limitele sale. Când Cambise a plănuit o expediție împotriva Cartaginei, puternicul oraș din nordul Africii întemeiat de fenicieni, aceștia au refuzat să participe la atacarea unei cetăți de aceeași origine cu ei.

În loc să-i oblige să lupte împotriva propriilor rude și aliați, Cambise a renunțat la expediție, arătând că până și un rege atât de puternic trebuia să țină seama de loialitățile și interesele popoarelor care îi alcătuiau flota.

Bătălia decisivă a avut loc în 525 î.Hr., la Pelusiu, o cetate fortificată care apăra intrarea în Egipt dinspre nord-est. Aici, armata faraonului, întărită cu mercenari greci și carieni, a încercat să oprească înaintarea perșilor, dar a fost înfrântă după o luptă sângeroasă. 

Herodot relatează un episod de o cruzime înfiorătoare petrecut înaintea confruntării. Furioși că fostul lor camarad, Phanes, trecuse de partea perșilor, mercenarii egiptenilor i-ar fi ucis fiii în fața celor două armate. Apoi le-ar fi amestecat sângele cu vin într-un vas mare, din care au băut înainte de a intra în luptă. 

Este una dintre cele mai tulburătoare povești transmise de istoricul grec, deși autenticitatea ei nu poate fi demonstrată.

O altă legendă, apărută în relatări antice mai târzii, spune că perșii ar fi folosit chiar credințele religioase ale egiptenilor împotriva lor. Cambise ar fi poruncit ca pe scuturile soldaților să fie pictate pisici, animale venerate în Egipt, astfel încât apărătorii să ezite să tragă asupra lor.

Povestea este aproape sigur o exagerare, dar ilustrează o idee interesantă: în lumea antică, războaiele nu se purtau doar cu arme, ci și prin exploatarea temerilor și credințelor adversarului.

După înfrângerea de la Pelusiu, armata persană a înaintat spre Memfis, capitala Egiptului. Orașul a rezistat o vreme asediului, dar a fost în cele din urmă cucerit, iar faraonul Psammetichus al III-lea a căzut prizonier.

Potrivit lui Herodot, Cambise l-ar fi tratat inițial cu îngăduință, însă fostul faraon ar fi încercat ulterior să organizeze o revoltă împotriva stăpânirii persane. După descoperirea complotului, Psammetichus ar fi fost silit să se sinucidă, bând sânge de taur.

Victoria lui Cambise a avut urmări importante. Populațiile libiene și grecii din Cirene, aflate la vest de Egipt, i-au recunoscut autoritatea, iar regele persan a preluat oficial și titlul de faraon, sub numele regal Mesutire. 

Prin acest gest, el își prezenta domnia ca pe o continuare a tradiției monarhice egiptene, nu doar ca pe o ocupație străină. 

Egiptul a devenit astfel una dintre cele mai bogate provincii ale Imperiului Persan, aducând venituri considerabile și oferind noilor stăpâni o poziție strategică deosebită în estul Mediteranei.

 

Cambise: între legenda tiranului și realitatea istorică

Cea mai mare parte a imaginii tradiționale a lui Cambise provine din relatarea lui Herodot, care îl descrie ca pe un nebun sadic, atins de epilepsie sau de o boală sacră, care ar fi comis, după cucerirea Egiptului, o serie de sacrilegii și crime absurde. 

Printre acestea se numără uciderea taurului Apis, animalul sacru din Memfis, pe care l-ar fi înjunghiat cu pumnalul în coapsă, batjocorirea mumiei lui Amasis, pe care a pus-o să fie biciuită și arsă, incendierea unor temple, uciderea surorii sale, care îi era și soție, lovind-o cu piciorul în timp ce era însărcinată, precum și uciderea unui fiu al unui demnitar persan, Prexaspes, pentru a dovedi că nu este beat.

Documentele egiptene contemporane contrazic însă o bună parte din aceste relatări. 

Un taur Apis a murit în timpul domniei lui Cambise și a fost înmormântat cu toate onorurile, iar inscripția de pe sarcofagul său, descoperită în Serapeum de la Saqqara, arată că regele a participat la ceremonie, ceea ce exclude posibilitatea ca el să-l fi ucis. 

Mai mult, o inscripție a medicului Udjahorresnet, un înalt demnitar egiptean care a servit sub Cambise, descrie regele ca pe un protector al cultului zeiței Neith la Sais, care a curățat templul de intruși și a restabilit ofrandele, adică exact opusul sacrilegiului. 

Istoricii presupun că Herodot a folosit informații culese de la preoții egipteni, care au avut tot interesul să prezinte dominația persană, mai ales în primii ani, ca pe o perioadă de teroare, în contrast cu perioada de mai târziu, sub Darius, care a patronat codificarea legilor egiptene.

Asta nu înseamnă că regele Cambise a fost un conducător blând. 

Campania sa a fost însoțită de violență, iar mai multe surse sugerează existența unor tensiuni cu elitele egiptene, mai ales în privința reducerii veniturilor templelor. 

Dar imaginea unui nebun incapabil de a guverna este, cel mai probabil, o construcție ulterioară, pe care tradiția greacă a întărit-o pentru că ea se potrivea cu schema ei despre tiranul despotic, a cărui violență duce la propria prăbușire.

 

Expediții în sud și vest

După Egipt, Cambise a încercat să-și extindă controlul spre sud și spre vest, cu rezultate mai puțin strălucite. 

O primă expediție a fost trimisă spre oaza Siwa, aflată în mijlocul deșertului, unde se găsea celebrul oracol al zeului Amon, unul dintre cele mai respectate sanctuare ale lumii antice.

Potrivit lui Herodot, Cambise ar fi trimis acolo o armată de 50.000 de oameni, care a dispărut fără urmă în timpul traversării deșertului. Istoricul grec povestește că soldații ar fi fost surprinși de o furtună violentă de nisip, care i-a înghițit cu totul.  

Soarta acestei armate a rămas un mister, iar numeroasele încercări moderne de a-i găsi urmele nu au dus la o descoperire confirmată.

Aproape două secole mai târziu, în 331 î.Hr., Alexandru cel Mare avea să înfrunte același deșert, hotărât să ajungă la oracolul din Siwa, în ciuda pericolelor care făceau călătoria aproape imposibilă. Expediția a fost amenințată de lipsa apei și de rătăcirea drumului, dar Alexandru a reușit să ajungă la sanctuar, unde, potrivit tradiției, a fost recunoscut drept fiu al zeului Amon.

O a doua campanie, spre Nubia și regatul Kush, a avut un succes limitat: armata, rămasă fără provizii, a trebuit să se retragă, iar episoade ca acela în care soldații ar fi recurs la canibalism, relatat de Herodot, arată cât de aspră a fost experiența.

Rezultatul practic a fost că Egiptul a fost integrat în imperiu, iar granița sudică a fost fixată în regiunea primei cataracte, la Elefantina, unde avea să existe, în secolul următor, o garnizoană de mercenari evrei, ale căror papirusuri aramaice ne oferă una dintre cele mai valoroase surse despre administrația persană în Egipt.

 

Bardiya și Gaumata: misterul celor doi pretendenți

În primăvara anului 522 î.Hr., în timp ce Cambise se afla încă în Egipt, imperiul a fost zguduit de o criză majoră. 

În Persia, un om care se prezenta drept Bardiya, fratele regelui, s-a proclamat suveran, a anunțat scutirea de tribut și de serviciu militar pe trei ani și a câștigat rapid sprijinul unor provincii, ceea ce indica o popularitate reală și o slăbiciune evidentă a poziției lui Cambise. 

Conform versiunii oficiale, redactată la Behistun de Darius, acest om era de fapt un mag, Gaumata, care semăna cu adevăratul Bardiya, ucis în secret cu mai mulți ani înainte, iar uzurpatorul a profitat de faptul că nu foarte multă lume avea cunoștință despre moartea prințului.

Versiunea lui Darius este însă contestată de o parte a istoricilor moderni, care se întreabă dacă omul nu fusese chiar adevăratul Bardiya, iar acuzația de impostură nu a fost o invenție ulterioară, menită să justifice lovitura de stat prin care Darius a ajuns la putere ulterior. 

Argumentele sunt serioase: întreaga poveste vine dintr-o singură sursă; Darius nu făcea parte din ramura principală a dinastiei; iar răscoala a avut un sprijin larg, ceea ce nu se potrivește bine cu imaginea unui impostor obscur. 

Pe de altă parte, nu există dovezi directe care să infirme versiunea oficială, astfel încât problema rămâne deschisă.

Vestea a ajuns la Cambise în Siria, iar regele a pornit spre casă, dar a murit pe drum, în iulie sau august 522 î.Hr., în împrejurări rămase obscure. 

Potrivit lui Herodot, Cambise a murit în urma unui accident neobișnuit: s-ar fi rănit la coapsă cu propria sabie, exact în locul în care, conform aceleiași relatări, îl înjunghiase cândva pe taurul sacru Apis. 

Regele ar fi interpretat întâmplarea ca pe o pedeapsă divină pentru faptele sale.

Inscripția de la Behistun, realizată din porunca lui Darius cel Mare, oferă însă o versiune diferită, afirmând că Cambise a murit „prin propria sa mână”. Formularea a fost interpretată în mai multe feluri, de la un accident nefericit până la o posibilă sinucidere.

Adevărata cauză a morții sale rămâne necunoscută. Cert este că dispariția lui Cambise, în 522 î.Hr., a lăsat Imperiul Persan în mijlocul unei grave crize de succesiune, cu un pretendent la tron a cărui identitate era contestată.

 

Un imperiu aflat pe marginea prăpastiei

Moartea lui Cambise a deschis o criză pe care Cirus, în ciuda geniului său, nu o prevăzuse: un imperiu uriaș, format din popoare ce nu aveau nicio loialitate față de dinastie, cu satrapi care puteau oricând să-și proclame independența și cu o aristocrație persană divizată între facțiuni rivale. Documentele babiloniene arată că, în acel an, orașul a recunoscut domnia lui Bardiya, iar mai multe provincii, de la Media la Egipt, au urmat același drum, ceea ce sugerează că imperiul se afla în pragul dezintegrării.

În acest context a intrat în scenă un om pe care nimeni nu l-ar fi considerat moștenitor al lui Cirus, dar care avea să se dovedească cel mai mare organizator al lumii antice. 

Fiul unui satrap, purtător de lance al lui Cambise în Egipt și membru al unei ramuri colaterale a dinastiei, Darius avea să transforme, în câțiva ani, un imperiu clătinat într-o structură de o soliditate fără precedent, iar începutul acestei transformări a fost, în același timp, una dintre cele mai misterioase crime din istoria antică.

 


4. Darius I cel Mare 


 

Dintre toți regii dinastiei ahemenide, Darius este singurul care a știut să transforme un imperiu cucerit într-un stat guvernat, iar acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât el nu era moștenitorul firesc al tronului, ci un om care a trebuit să-și construiască legitimitatea din nimic, prin forță, prin propagandă și, mai ales, prin talent administrativ. 

Domnia sa, de treizeci și șase de ani, a fixat structurile pe care Persia le va păstra până la căderea ei (chiar și Alexandru cel Mare, cel care avea să o distrugă, le va prelua aproape neschimbate).

 

Sikayauvatish: locul unde s-a decis soarta imperiului

Darius, fiul lui Hystaspes, satrap al Partiei și al Hircaniei, făcea parte dintr-o ramură colaterală a casei ahemenide și îl însoțise pe Cambise în Egipt în calitate de purtător de lance. 

Când a aflat că Bardiya revendicase tronul Persiei, Darius s-a aliat cu alți șase nobili persani, printre care Otanes, Gobryas și Hydarnes, hotărâți să-l înlăture pe noul conducător.

În septembrie 522 î.Hr., cei șapte conspiratori au pătruns în fortăreața Sikayauvatish, din Media, și l-au ucis pe bărbatul care pretindea că este Bardiya, dar pe care Inscripția de la Behistun îl identifică drept Gaumata, un mag care ar fi uzurpat identitatea fratelui lui Cambise.

Versiunea oficială, pe care am discutat-o în capitolul precedent, rămâne singura pe care o avem în întregime, iar suspiciunea istoricilor moderni față de ea este întemeiată, fiindcă toată povestea ne vine de la omul care a profitat de crimă.

Herodot, care a cules în Asia Mică tradiții ce circulau despre aceste evenimente, povestește cum cei șapte au hotărât, după succesul asasinării, forma de guvernământ pe care să o adopte. 

Otanes a pledat pentru democrație, Megabyzos pentru oligarhie, iar Darius pentru monarhie, argumentând că nimic nu poate fi mai bun decât stăpânirea unui singur om, de cea mai înaltă valoare. 

Herodot adaugă că unii greci nu credeau în autenticitatea acestei dezbateri, dar că el o socotește reală, iar istoricii moderni o consideră o invenție grecească, plăsmuită pentru a pune în gura perșilor o discuție care reflecta propriile preocupări politice ale grecilor. 

Tot Herodot relatează și povestea neobișnuită despre felul în care Darius ar fi ajuns rege. Potrivit istoricului grec, conspiratorii au hotărât ca tronul să-i revină celui al cărui cal scotea primul un nechezat la răsăritul soarelui.

Dar Darius ar fi câștigat întrecerea printr-un șiretlic. 

În noaptea de dinainte, grăjdarul său, Oibares, și-ar fi frecat mâna de organele genitale ale unei iepe, apoi ar fi apropiat-o de nările calului stăpânului său. A doua zi, recunoscând mirosul, animalul a nechezat înaintea celorlalți.

În aceeași clipă, potrivit legendei, un tunet a răsunat pe cer, iar nobilii au interpretat întâmplarea ca pe un semn divin, recunoscându-l pe Darius drept noul rege al Persiei.

 

Un an de foc

Primul an al domniei a fost o înșiruire de răscoale. Babilonul s-a ridicat sub un pretendent care se pretindea Nabucodonosor al III-lea, Elamul și Media au proclamat proprii regi, Persia însăși s-a răsculat sub un alt fals Bardiya, iar mai multe provincii orientale, între care Margiana și Partia, s-au desprins de autoritatea centrală. 

Darius a trebuit să înfrunte nouăsprezece bătălii împotriva a nouă regi într-un singur an, după propria sa numărătoare, iar ceea ce impresionează în acest șir de campanii nu este doar victoria, ci rapiditatea cu care a reușit să-și coordoneze generalii pe distanțe uriașe, într-o epocă în care comunicarea se făcea pe jos sau pe cal.

Ca să-și proclame triumful, Darius a poruncit să fie săpat pe stânca de la Behistun, în vestul Iranului, la peste o sută de metri deasupra unui drum de caravane, un relief monumental în care el apare cu piciorul pe pieptul lui Gaumata, în fața a nouă răsculați legați cu o frânghie.  

Textul, în persană veche, elamită și akkadiană, îi povestește ascensiunea și repetă, aproape obsesiv, formula: „ceea ce spun este adevărat, nu am mințit”. 

Ironia face ca, în secolul al XIX-lea, un ofițer britanic, Henry Rawlinson, să se cațăre, cu riscul mare de a cădea, pentru a copia inscripția, iar compararea celor trei limbi i-a permis descifrarea scrierii cuneiforme, în același fel în care piatra de la Rosetta a deschis hieroglifele.

 

Cum a organizat Darius cel mai mare imperiu al vremii

Odată pacificat imperiul, Darius a început opera pe care istoria o va reține drept esența domniei sale: transformarea unei uriașe conglomerări de popoare într-o structură administrativă coerentă. 

A împărțit teritoriul în provincii numite satrapii, în număr de aproximativ douăzeci după lista lui Herodot, deși inscripțiile oficiale dau cifre variabile, iar la conducerea fiecăreia a pus un satrap, un guvernator cu puteri largi, dar nu absolute, deoarece comandantul militar și secretarul regal, independenți de el, raportau direct la rege. 

 Un corp de inspectori, numiți „ochii și urechile regelui”, făcea vizite neanunțate în provincii, ceea ce limita riscul ca satrapii să devină prea independenți.

Fiecare satrapie plătea un tribut fix, stabilit în funcție de resurse, ce era achitat în argint sau aur, iar Herodot ne oferă o listă detaliată a sumelor, pe care istoricii o consideră în linii mari credibilă. 

Același autor notează că perșii spuneau despre primii trei mari regi că Cirus fusese „tatăl”, Cambise „stăpânul”, iar Darius „negustorul”, pentru că măsurase și numărase totul. 

Darius a introdus și o monedă de aur, numită daric, pe care era reprezentat un arcaș persan, simbol al puterii regale. Datorită purității aurului, moneda a devenit cunoscută și apreciată în întreaga regiune, fiind folosită în comerț și în plata soldaților. 

Grecii aveau să-i dea însă și o semnificație ironică. Vorbeau despre „arcașii regelui” nu doar ca despre imaginile de pe monede, ci și ca despre aurul persan folosit pentru a cumpăra sprijinul unor conducători și politicieni din cetățile grecești, inclusiv Atena și Sparta.

 

Drumul Regal și arta comunicării

Dacă satrapiile reprezentau scheletul imperiului, Drumul Regal era sistemul său circulator.

Dacă satrapiile reprezentau scheletul Imperiului Persan, Drumul Regal era sistemul care îi lega toate părțile și permitea transmiterea rapidă a ordinelor.

Cu o lungime de aproximativ 2.700 de kilometri, drumul lega Sardis, din vestul Anatoliei, de Susa, unul dintre principalele centre administrative ale imperiului. De-a lungul traseului existau stații unde mesagerii regali puteau schimba caii obosiți cu unii odihniți, iar mesajele erau transmise printr-un sistem de ștafete.

Astfel, o călătorie care ar fi durat aproape trei luni pe jos putea fi făcută de curierii regali în aproximativ o săptămână. Impresionat de eficiența lor, Herodot scria că nici zăpada, nici ploaia, nici arșița și nici întunericul nopții nu îi împiedicau să-și îndeplinească misiunea. 

O adaptare a acestor cuvinte avea să devină celebră peste două milenii, fiind înscrisă pe fațada unui important oficiu poștal din New York.

Dar preocupările lui Darius nu se limitau la drumuri și comunicații. Regele a continuat lucrările la canalul dintre Nil și Marea Roșie (un precursor al Canalului Suez), începute anterior de faraonul Necho al II-lea, și l-a trimis pe exploratorul grec Skylax din Caryanda să cerceteze fluviul Indus și căile maritime din sud.

În același timp, Darius a încercat să consolideze imperiul fără să impună tuturor popoarelor aceleași obiceiuri. În Egipt, a sprijinit consemnarea tradițiilor juridice locale și a respectat privilegiile unor temple, iar în Iudeea a susținut continuarea lucrărilor la Templul din Ierusalim. Și în Babilon a ținut seama de importanța vechilor culte.

La fel ca Cirus, Darius înțelesese că un imperiu atât de vast putea fi menținut mai ușor dacă popoarele cucerite își păstrau o parte din legi, religii și tradiții.

 

Persepolis și Susa: marile orașe ale puterii persane

Ideologia regală a imperiului a găsit expresia cea mai impunătoare în arhitectura palatelor de la Susa și Persepolis, ridicate sub Darius și continuate de urmașii săi.  

Reconstituire Persepolis

La Persepolis, pe o terasă monumentală de piatră ridicată în inima Persiei, Darius cel Mare a început construirea Apadanei, o impresionantă sală de audiențe destinată ceremoniilor regale, ce avea să fie finalizată de către Xersex. 

 Scările sale monumentale erau împodobite cu reliefuri înfățișând delegațiile a 23 de popoare ale imperiului, fiecare reprezentată în veșmintele sale caracteristice și aducând daruri Marelui Rege.  

Prin aceste imagini, Darius transmitea un mesaj limpede: sub autoritatea sa se reuniseră popoare din aproape toate colțurile lumii cunoscute.

Palatul lui Darius de la Susa a fost construit cu materiale prețioase și meșteri aduși din toate colțurile Imperiului Persan. Inscripțiile lăsate de rege descriu în detaliu proveniența acestora: cedru din Liban, aur din Sardis și Bactria, fildeș din Etiopia și India, lemn din Gandhara și pietre prețioase din Sogdiana. 

La ridicarea palatului au lucrat meșteri babilonieni, greci ionieni, egipteni și lidieni, fiecare contribuind cu priceperea sa. Construcția devenea astfel mai mult decât o reședință regală: era o demonstrație a bogăției și diversității imperiului, în care resursele și tradițiile unor popoare foarte diferite erau reunite pentru a arăta puterea regelui persan.

 

Ahuramazda: zeul suprem al regelui Darius

În inscripțiile sale, Darius invocă în repetate rânduri numele lui Ahuramazda, al cărui nume înseamnă „Domnul Înțelept”. Regele îl prezintă drept zeul care i-a oferit tronul și l-a ajutat să-și învingă dușmanii. 

Dar ce religie practica, de fapt, Darius? 

Istoricii dezbat și astăzi dacă regele era un adept al zoroastrismului, religia asociată profetului Zarathustra. Inscripțiile sale nu îl pomenesc niciodată pe profet, iar unele practici religioase ale vechilor perși, precum sacrificiile aduse și altor divinități, sunt dificil de împăcat cu anumite forme ulterioare ale zoroastrismului.

De aceea, unii cercetători consideră că Darius practica o formă timpurie de mazdeism, centrată pe venerarea lui Ahuramazda, fără ca aceasta să fie neapărat identică cu zoroastrismul cunoscut din textele mai târzii.

În centrul acestei viziuni se afla confruntarea dintre adevăr și minciună. În inscripțiile persane, arta desemna adevărul și ordinea dreaptă, în timp ce drauga însemna minciună, înșelăciune și dezordine.

Darius se prezenta drept apărătorul ordinii stabilite de Ahuramazda, iar pe cei care se răsculau împotriva sa îi numea adesea „mincinoși”. Astfel, o rebeliune nu mai era doar o amenințare politică, ci devenea și o încălcare a ordinii divine. 

În felul acesta, credința religioasă servea și la justificarea autorității regelui asupra întregului imperiu.

 

Podul de peste Dunăre și sciții

În jurul anului 513 î.Hr., Darius a lansat o campanie care a dus pentru prima dată armata persană în Europa: expediția împotriva sciților din nordul Mării Negre, care pare să fi urmărit securizarea frontierei nordice a imperiului și, poate, pedepsirea unor raiduri din trecut. 

Armata persană a traversat Bosforul pe un pod improvizat din corăbii legate între ele, construit de Mandrocles, un inginer grec din insula Samos. Potrivit lui Herodot, acesta a fost atât de mândru de realizarea sa, încât a oferit zeiței Hera un tablou care înfățișa podul și pe Darius urmărind trecerea trupelor. 

După traversare, perșii au înaintat prin Tracia, supunând triburile întâlnite în cale, până au ajuns la Dunăre.

Printre puținele populații care au îndrăznit să se împotrivească înaintării persane s-au numărat geții, pe care Herodot îi descrie drept „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. 

Istoricul grec le-a consemnat și credințele neobișnuite. Geții credeau că sufletul nu moare, ci ajunge după moarte la zeul Zalmoxis. Potrivit relatării sale, o dată la câțiva ani alegeau un sol care să le transmită dorințele către divinitate. Bărbatul era aruncat în aer, deasupra vârfurilor a trei sulițe, iar dacă murea străpuns de acestea, se considera că mesajul ajunsese la zeu.

Cu toate acestea, geții au fost învinși rapid, iar armata persană a trecut Dunărea, pătrunzând în teritoriile sciților. Aici, însă, Darius a întâlnit un adversar pe care nu reușea să-l înfrunte într-o bătălie decisivă. Sciții se retrăgeau tot mai adânc în stepă, distrugând proviziile și sursele de apă pentru a-i slăbi pe urmăritori. 

Cu armata istovită și rezervele pe sfârșite, regele persan a fost nevoit să ordone retragerea. 

Întoarcerea depindea de podul de peste Dunăre, lăsat în grija conducătorilor cetăților grecești din Ionia. Potrivit lui Herodot, sciții au încercat să-i convingă să-l distrugă, dar Histieu din Milet s-a opus, explicându-le că își datorau puterea sprijinului lui Darius și că, fără acesta, riscau să fie înlăturați de propriile cetăți. 

Podul a rămas în picioare, iar armata persană a putut reveni în siguranță.

Expediția nu a fost un eșec total, deoarece Persia și-a extins influența în Tracia și, ulterior, asupra Macedoniei. Campania a demonstrat însă limitele unei armate obișnuite să cucerească orașe și să câștige bătălii, atunci când se confrunta cu un dușman care refuza să lupte după aceleași reguli.

 

Cum a început marele conflict dintre greci și perși

În 499 î.Hr., cetățile grecești din Ionia, aflate pe coasta Asiei Mici, s-au răsculat împotriva stăpânirii persane. Revolta a fost declanșată de Aristagoras din Milet, un conducător local care, după eșecul unei expediții militare organizate cu sprijin persan, a încercat să-și salveze poziția ridicând cetățile grecești împotriva lui Darius.

Aristagoras a căutat sprijin în Grecia continentală. Sparta a refuzat să intervină, dar Atena a trimis douăzeci de corăbii, iar Eretria încă cinci. În 498 î.Hr., răsculații au pătruns în Sardis, unul dintre principalele centre administrative persane din Anatolia, și au provocat un incendiu care a distrus o parte a orașului.

Ajutorul atenienilor avea să aibă consecințe de lungă durată.

Perșii au reușit treptat să recâștige controlul asupra cetăților răsculate. În 494 î.Hr., flota greacă a fost înfrântă în bătălia navală de la Lade, iar Miletul, centrul revoltei, a fost cucerit și devastat. O parte a populației a fost ucisă sau deportată, iar vestea distrugerii orașului a provocat o emoție profundă în lumea greacă. 

Potrivit lui Herodot, tragedia scrisă de poetul Phrynichos despre căderea Miletului i-a făcut pe spectatorii atenieni să izbucnească în plâns. Autorul a fost chiar amendat pentru că le amintise o nenorocire atât de dureroasă.

După înăbușirea revoltei, Darius a reorganizat administrația Ioniei, stabilind tributuri, încercând să limiteze conflictele dintre cetăți. Dar nu uitase intervenția Atenei. Herodot povestește că regele i-ar fi poruncit unui slujitor să-i repete de trei ori pe zi: „Stăpâne, adu-ți aminte de atenieni!”

În 492 î.Hr., Darius a trimis o primă expediție spre Grecia, condusă de Mardonios. Flota persană a fost însă lovită de o furtună violentă lângă Muntele Athos, pierzând numeroase corăbii, iar campania a fost întreruptă.

Doi ani mai târziu, în 490 î.Hr., o nouă expediție, comandată de Datis și Artaphernes, a traversat Marea Egee, a cucerit Eretria și a debarcat pe câmpia de la Marathon, în apropierea Atenei. 

Atenienii au cerut ajutor Spartei, dar spartanii au întârziat din motive religioase. Astfel, armata ateniană, sprijinită de aproximativ o mie de războinici din Plateea, a fost nevoită să înfrunte singură invazia.

Sub conducerea lui Miltiades, grecii au folosit o tactică îndrăzneață: și-au întărit cele două flancuri, lăsând centrul formației mai slab. În timpul luptei, centrul a cedat teren, dar aripile ateniene au învins trupele persane din fața lor, apoi s-au întors și au atacat din lateral forțele adversare rămase în mijloc.

Victoria de la Marathon a devenit una dintre cele mai celebre din istoria Greciei, demonstrând că armata celui mai mare imperiu al vremii putea fi învinsă de o cetate mult mai mică.

Pentru Darius, înfrângerea a fost mai ales o lovitură de prestigiu, nu o amenințare la adresa existenței imperiului. Regele a început pregătirile pentru o nouă expediție mult mai mare.

 

Sfârșitul unei domnii

Pregătirile pentru o nouă invazie a Greciei au fost însă complicate de izbucnirea unei revolte în Egipt. În toamna anului 486 î.Hr., înainte de a putea porni în campanie, Darius a murit, după treizeci și șase de ani de domnie.

Regele a fost înmormântat la Naqsh-e Rustam, în apropiere de Persepolis, într-un mormânt monumental săpat direct în stâncă.

Fațada sa, în formă de cruce, este împodobită cu reliefuri și inscripții în care Darius își prezintă puterea, invocă sprijinul zeului Ahuramazda și îi îndeamnă pe urmașii săi să respecte adevărul și să se ferească de minciună. 

Moștenirea lăsată de Darius era impresionantă. El transformase cuceririle predecesorilor săi într-un imperiu bine organizat, împărțit în provincii conduse de guvernatori, cu un sistem de tributuri, o monedă de aur, drumuri care legau marile orașe și o administrație care folosea pe scară largă aramaica, facilitând comunicarea între popoare foarte diferite. 

Dar, dincolo de aceste realizări, Darius lăsa în urmă și un război neterminat. Înfrângerea de la Marathon nu fusese răzbunată, iar cetățile grecești continuau să sfideze autoritatea persană.

Misiunea de a duce mai departe planurile tatălui său avea să-i revină lui Xerxes, noul stăpân al celui mai mare imperiu al lumii antice.

 


5. Xerxes I: apogeul și primele fisuri 


 

Xerxes a rămas în memoria posterității prin intermediul adversarilor săi, iar acest fapt ne obligă la prudență, deoarece imaginea unui despot orgolios, care biciuiește marea și își trimite armata spre dezastru, este opera unor autori greci pentru care înfrângerea lui reprezenta cea mai mare victorie a istoriei lor. 

Documentele persane, în schimb, ni-l arată ca pe un rege activ, un constructor de proporții și un administrator care a păstrat, aproape neatins, edificiul moștenit de la tatăl său, ceea ce nu este puțin pentru un domnitor aflat la conducerea unui imperiu în momentul în care acesta atinsese limitele expansiunii sale.

 

Xerxes: cine avea dreptul la tronul Persiei?

Darius avea mai mulți fii, iar alegerea succesorului nu era atât de simplă pe cât ar fi părut. Principalul rival al lui Xerxes era fratele său mai mare, Artobazanes, născut înainte ca Darius să devină rege. Acesta considera că, fiind întâiul născut, avea dreptul să moștenească tronul.

Xerxes avea însă un avantaj important: era fiul Atossei, fiica lui Cirus cel Mare, și se născuse după urcarea lui Darius pe tron. Prin mama sa, era descendent direct al întemeietorului Imperiului Persan, ceea ce îi întărea pretențiile la succesiune.

Potrivit lui Herodot, argumentul decisiv i-ar fi fost sugerat de Demaratos, un fost rege al Spartei refugiat la curtea persană. Acesta l-ar fi sfătuit pe Xerxes să susțină că el, nu fratele său, avea întâietate, deoarece se născuse când tatăl lor era deja rege.

Darius l-a ales în cele din urmă pe Xerxes drept moștenitor. Totuși, relatarea lui Herodot trebuie privită cu prudență: mărturiile persane sugerează că succesiunea fusese pregătită din vreme, astfel încât povestea intervenției lui Demaratos ar putea fi mai degrabă o explicație dramatică a unei decizii politice. 

 

Campania din Grecia: o scurtă relatare

La început, Xerxes pare să fi ezitat să continue războiul împotriva grecilor, dar Mardonios, unul dintre cei mai influenți comandanți persani, precum și exilații grecii aflați la curte l-au încurajat să ducă la capăt planurile tatălui său.

Pregătirile au fost uriașe și au durat mai mulți ani. Pentru a evita furtunile care distruseseră flota lui Mardonios în 492 î.Hr., perșii au săpat un canal navigabil prin istmul peninsulei Athos, iar peste Helespont, strâmtoarea care desparte Asia de Europa, au construit două poduri din corăbii legate între ele. 

Herodot povestește că primele poduri au fost distruse de o furtună, iar Xerxes, furios, ar fi poruncit ca apele strâmtorii să fie biciuite și pedepsite cu lanțuri.

În anul 480 î.Hr., armata persană a pornit spre Grecia. Herodot îi atribuie efective fantastice, de peste un milion de combatanți, dar estimările moderne sunt mult mai mici și rămân disputate. Chiar și așa, era o forță impresionantă, însoțită de o flotă uriașă și de un lung convoi de provizii.

În fața invaziei, mai multe cetăți grecești, între care Atena și Sparta, au format o alianță. Nu toate orașele grecești s-au alăturat însă rezistenței: unele au preferat să se supună perșilor. 

Prima confruntare devenită legendară a avut loc la Termopile, o trecătoare îngustă între munte și mare. Acolo, regele spartan Leonida a condus câteva mii de greci care, profitând de teren, au reușit să oprească înaintarea persană timp de câteva zile.

Situația s-a schimbat când un localnic, Efialte, le-a arătat perșilor o potecă de munte prin care puteau ocoli pozițiile grecești. Leonida a trimis o mare parte a trupelor în retragere și a rămas să apere trecătoarea împreună cu cei 300 de spartani, dar și cu războinici din alte cetăți, între care tespii și tebani. 

Apărătorii au fost în cele din urmă copleșiți, însă rezistența lor a devenit un simbol al curajului în fața unui adversar superior numeric.

După Termopile, drumul spre Atena era deschis. Orașul a fost evacuat, iar perșii l-au ocupat și incendiat, distrugând inclusiv sanctuarele de pe Acropole. Pentru Xerxes, părea că răzbunarea înfrângerii de la Marathon fusese în sfârșit împlinită.

Dar războiul nu era câștigat.

Flota greacă se retrăsese în apropierea insulei Salamina, iar comandantul atenian Temistocle era convins că singura șansă de victorie era atragerea corăbiilor persane într-o strâmtoare, unde superioritatea lor numerică devenea un dezavantaj. 

Potrivit lui Herodot, Temistocle i-ar fi trimis lui Xerxes un mesaj înșelător, făcându-l să creadă că grecii se pregăteau să fugă.

În septembrie 480 î.Hr., flota persană a intrat în strâmtoarea de la Salamina. În spațiul îngust, numeroasele sale corăbii au avut dificultăți să manevreze, în timp ce grecii, cunoscători ai apelor și luptând într-o formație mai bine coordonată, au atacat și au obținut o victorie decisivă. 

Herodot povestește că Xerxes a urmărit bătălia de pe un tron așezat pe țărm, fiind martorul înfrângerii propriei flote.

După Salamina, Xerxes s-a întors în Asia, dar a lăsat în Grecia o armată importantă, sub comanda lui Mardonios, pentru a continua războiul.

În 479 î.Hr., forțele persane au fost înfrânte la Plateea de o coaliție greacă aflată sub conducere spartană. Mardonios a murit în luptă, iar armata s-a destrămat. 

Aproape în aceeași perioadă, grecii au obținut o altă victorie la Micale, pe coasta Asiei Mici, unde au atacat și distrus o mare parte a flotei persane trase la țărm.

Marea invazie a lui Xerxes se încheiase cu un eșec. Pentru Imperiul Persan, înfrângerea era dureroasă, dar nu fatală: regele continua să stăpânească teritorii imense, din Egipt până în India, iar resursele imperiului rămâneau considerabile. 

Consecințele aveau să se vadă însă în anii următori. Persia nu a mai încercat o invazie terestră de asemenea amploare împotriva Greciei, iar cetățile grecești, în special Atena, au început să preia inițiativa în Marea Egee. 

Imperiul rămânea o mare putere, dar întâlnise în Grecia o rezistență pe care nici măcar uriașele sale resurse nu reușiseră să o înfrângă.

 

Xerxes și marile construcții ale imperiului

Reîntors în Asia, regele pare să se fi dedicat cu precădere proiectelor edilitare, iar Persepolisul, început de Darius, a primit în timpul său cea mai mare parte a edificiilor care îl fac celebru. 

A fost ridicată Poarta Tuturor Națiunilor, străjuită de doi tauri înaripați cu cap uman, a fost terminată Apadana, sala audiențelor sprijinită pe treizeci și șase de coloane înalte de aproape douăzeci de metri, și a fost început Palatul celor o sută de coloane, destinat recepțiilor oficiale. 

Reliefurile de pe scările monumentale, cu delegațiile popoarelor imperiului înaintând în ordine, au fost în mare parte executate în această perioadă și rămân una dintre cele mai bune ilustrări vizuale ale ideologiei imperiale persane.

Inscripțiile lăsate de Xerxes dezvăluie și o latură mai puțin cunoscută a domniei sale: politica religioasă. 

Într-un text cunoscut drept „inscripția daivelor”, regele afirmă că a distrus un loc în care erau venerate anumite divinități numite daiva, considerate false sau ostile în tradiția religioasă iraniană, și că a impus în locul lor cultul lui Ahuramazda, zeul suprem venerat de regii persani.

Semnificația acestui episod rămâne însă neclară. Unii istorici văd în el dovada unei încercări de reformă religioasă, în timp ce alții consideră că Xerxes descria reprimarea unei revolte locale, posibil în Babilon, și înlăturarea cultelor asociate acesteia. 

Nu se știe cu certitudine unde a avut loc episodul și nici ce divinități erau vizate.

 

Intrigi de palat și sfârșitul domniei

În ultimii ani ai domniei, Xerxes pare să fi fost tot mai izolat de afacerile statului, iar puterea reală a trecut în mâinile unor dregători din anturaj. 

Herodot relatează și un episod întunecat din viața personală a lui Xerxes. Potrivit istoricului grec, regele s-ar fi îndrăgostit mai întâi de soția propriului frate, apoi de fiica acesteia. 

Povestea ar fi stârnit gelozia și furia reginei Amestris, soția lui Xerxes, care, bănuind-o pe cumnata sa de infidelitate, s-ar fi răzbunat cu o cruzime extremă, poruncind să fie mutilată. 

Relatarea, plină de intrigi și violență, trebuie însă privită cu prudență, fiind imposibil de stabilit cât adevăr istoric se ascunde în spatele ei.

Dincolo de detaliile picante, relatarea arată că la curtea persană, în perioada de după marile campanii, rivalitățile dintre femeile și eunucii din palat începuseră să capete o greutate politică.

În august 465 î.Hr., după aproximativ douăzeci de ani de domnie, Xerxes a fost asasinat chiar în palatul său, într-un complot pus la cale de Artabanos, comandantul gărzii regale, cu ajutorul eunucului Aspamitres, unul dintre slujitorii apropiați ai regelui.

Relatările autorilor antici diferă în privința evenimentelor care au urmat. Potrivit unora, Artabanos ar fi urmărit să pună mâna pe tron și ar fi provocat și moartea lui Darius, fiul cel mare al lui Xerxes, înainte ca un alt fiu al regelui, Artaxerxes, să descopere complotul și să-l elimine pe conspirator.

Moartea lui Xerxes a scos la iveală pericolele ascunse în spatele fastului curții persane. Chiar și cel mai puternic monarh putea cădea victimă intrigilor propriilor apropiați. 

Imperiul rămânea imens și aparent stabil, dar luptele pentru succesiune și influența tot mai mare a cercurilor de la palat aveau să provoace noi crize în generațiile următoare.

 

Un apogeu care ascundea fisurile

Sub Xerxes, imperiul persan a atins limita expansiunii sale teritoriale și, în același timp, cel mai înalt grad de strălucire monumentală.  

Dar episodul grecesc scosese la iveală o slăbiciune structurală: o armată uriașă, eterogenă, dependentă de aprovizionare pe distanțe enorme, nu putea învinge adversari care își cunoșteau terenul și care își apărau, înainte de toate, libertatea. 

Mai mult, victoria Atenei și a flotei sale avea să deschidă, în deceniile următoare, un front maritim pe care Persia nu îl va mai putea controla.

Urmașii lui Xerxes vor moșteni astfel un imperiu încă imens, dar în care puterea se va deplasa tot mai mult din mâinile regilor spre cele ale satrapilor și ale eunucilor, iar ideea unei dinastii invincibile va fi înlocuită, treptat, de aceea a unui echilibru fragil, menținut mai ales prin diplomație și… aur.

⸻

Finalul primei părți – Povestea continuă

De la un mic regat aflat în umbra mezilor, Persia devenise, în mai puțin de un secol, cea mai mare putere a lumii cunoscute. 

Cirus cel Mare îi pusese temeliile prin cuceriri spectaculoase, Cambise îi adăugase Egiptul, Darius îi oferise o organizare administrativă remarcabilă, iar Xerxes îi dusese ambițiile până în inima Greciei.

Dar măreția unui imperiu nu îi garantează și supraviețuirea. Înfrângerile suferite în fața grecilor, rivalitățile dintre membrii familiei regale și asasinarea lui Xerxes, în 465 î.Hr., arătau că în spatele palatelor strălucitoare și al bogățiilor uriașe începeau să apară fisuri.

Imperiul Persan era însă departe de sfârșit. Avea să mai reziste aproape un secol și jumătate, timp în care regii săi vor continua să influențeze soarta lumii antice, nu doar prin armate, ci și prin diplomație, alianțe și aur.

În partea a doua a acestei istorii, vom urmări domniile ultimilor Mari Regi, intrigile și războaiele care au zguduit dinastia ahemenidă și, în cele din urmă, apariția unui tânăr rege macedonean al cărui geniu militar avea să schimbe pentru totdeauna destinul Persiei: Alexandru cel Mare.

Dar povestea nu se va opri odată cu prăbușirea imperiului. Vom descoperi și cum civilizația persană a supraviețuit cuceritorilor, păstrându-și identitatea până în Iranul de astăzi.

Continuă lectura:

guest
0 Comentarii
Cele mai noi
Cele mai vechi Cele mai votate
Facebook
WhatsApp

ARTICOLE SIMILARE