În istoria omenirii există figuri care nu au purtat coroane și nici nu au condus armate, dar a căror lumină străbate veacurile mai puternic decât orice sabie.
Un astfel de om a fost Maximilian Kolbe – preot franciscan, visător, luptător al credinței și martor al celui mai întunecat capitol din secolul XX.
Copilăria și chemarea divină
Maximilian Kolbe s-a născut la 8 ianuarie 1894, în Polonia, într-o familie simplă, dar credincioasă.
Încă din copilărie se remarca printr-o sensibilitate aparte, iar la doar 12 ani spunea că i s-a arătat Fecioara Maria, arătându-i două coroane: una albă (a curăției) și una roșie (a jertfei).
El le-a ales pe amândouă – ca o profeție a vieții sale.
Tânăr, a intrat în Ordinul franciscanilor și a studiat la Roma, unde și-a desăvârșit pregătirea, obținând doctorate în filosofie și teologie.
Era pasionat de știință, dar mai presus de toate purta o dragoste arzătoare pentru Fecioara Maria, pe care o numea „Imaculata”.
Din această devoțiune s-a născut, în anul 1917, Militia Immaculatae („Cavaleria Neprihănitei”), o mișcare menită să lupte împotriva răului cu armele credinței.
Mai târziu, visul lui l-a purtat până în Japonia, unde a ridicat o mănăstire la Nagasaki – așezată, providențial, într-un loc ferit de bomba atomică din 1945.
Viața lui Kolbe era deja o împletire de credință, curaj și viziune. Dar adevărata încercare avea să vină abia odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial.
Întoarcerea în Polonia și confruntarea cu nazismul
După anii misiunii din Japonia, Maximilian Kolbe s-a întors în Polonia chiar în pragul furtunii. Era 1939, anul în care Germania nazistă a pornit războiul, zdrobind Polonia sub sub șenilele tancurilor.
În timp ce mulți căutau să se ascundă, Kolbe a rămas la mănăstirea din Niepokalanów, care a devenit adăpost pentru mii de refugiați – printre ei, și numeroși evrei vânați de naziști.
În acele vremuri întunecate, Kolbe nu oferea doar un acoperiș, ci și curaj. Predicile lui, articolele publicate, cuvintele rostite cu blândețe și fermitate erau raze de lumină într-o țară cufundată în teamă.
Gestapo-ul nu putea să tolereze o asemenea îndrăzneală. La început a fost arestat și eliberat, dar în februarie 1941, Kolbe a fost ridicat din nou și dus la închisoare, apoi deportat la lagărul de concentrare de la Auschwitz.
Acolo, primul gest al naziștilor a fost să-i ia identitatea. Preotul cu chip blând și ochi de visător a devenit un simplu număr: 16670.
Nimeni nu putea, însă, să-i șteargă credința sau să-i stingă puterea interioară.
Chiar și în infernul lagărului, Maximilian Kolbe continua să fie un sprijin pentru ceilalți deținuți. Își împărțea rația de pâine, îi încuraja cu rugăciuni și îi întărea cu vorbe simple: „Nu uitați, ura nu e mai tare decât iubirea.”
Sacrificiul suprem
În iulie 1941, după o tentativă de evadare a unui prizonier, comandanții lagărului de la Auschwitz au decis o pedeapsă cruntă: zece oameni aleși la întâmplare urmau să fie închiși într-un buncăr subteran și lăsați să moară de foame.
Printre cei sortiți era și un tată de familie, care a izbucnit imediat în plâns: „Soția mea… copiii mei… nu-i voi mai vedea niciodată…”
Atunci, în mijlocul tăcerii apăsătoare, Maximilian Kolbe a pășit înainte. Cu un calm care i-a uimit pe toți, s-a uitat drept în ochii comandantului nazist și a rostit:
„Eu sunt preot catolic. Vreau să mor în locul lui!”
Comandanții lagărului au rămas surprinși de curajul preotului, dar au acceptat schimbul neașteptat: tatăl de familie a fost eliberat, iar Maximilian Kolbe a intrat de bunăvoie în buncărul morții.
Timp de două săptămâni, acolo unde ar fi trebuit să domnească doar groaza și tăcerea, se auzeau rugăciuni și imnuri.
Kolbe îi sprijinea pe ceilalți condamnați, le împărțea ultimele picături de apă și îi ridica din disperare.
Zidurile reci au devenit martorele unei lumi răsturnate: locul morții se transformase într-un altar al speranței.
Și totuși, trupul lui părea să nu cedeze. Zi după zi, rezista, deși era sleit de puteri. Pentru ceilalți prizonieri era o minune vie, pentru gardieni – o enigmă greu de suportat.
În cele din urmă, pentru a pune capăt acestei rezistențe sfidătoare, germanii i-au făcut o injecție letală.
Era 14 august 1941, ajunul Adormirii Maicii Domnului – ziua în care Maximilian își împlinea profeția de copil: coroana albă a curăției și coroana roșie a martiriului.
Un sfânt pentru veșnicie
Omul pentru care Maximilian Kolbe și-a dat viața – Franciszek Gajowniczek – a supraviețuit lagărului și s-a întors la familia sa.
Timp de zeci de ani, el a povestit lumii întregi despre jertfa preotului care i-a redat viața.
„Atât de mult a iubit, încât a murit pentru un necunoscut”, spunea el cu ochii în lacrimi.
Jertfa lui Kolbe a cutremurat inimile celor care l-au cunoscut și a ajuns să fie recunoscut de întreaga Biserică.
În 1982, Papa Ioan Paul al II-lea – și el polonez, trecut de asemenea prin cumplitele încercări ale războiului – l-a canonizat pe Maximilian Kolbe, numindu-l „martir al carității” (un titlu rar, rezervat celor care s-au jertfit din pură iubire pentru alții).
Astăzi, Sfântul Maximilian Kolbe este patronul prizonierilor, al jurnaliștilor, al familiilor și al tuturor celor care se confruntă cu violența și nedreptatea.
Dar mai presus de orice titlu, el rămâne o mărturie vie că iubirea este mai puternică decât ura, precum și că lumina unui singur om poate învinge întunericul unei lumi întregi.