SFÂNTUL DUMITRU — De ce sărbătorim doi sfinți cu același nume?

În fiecare an, pe 26 octombrie, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, cunoscut în tradiția populară românească sub numele de Sâmedru. 

A doua zi, pe 27 octombrie, este sărbătorit Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, un alt sfânt cu același nume, venerat drept ocrotitor al Bucureștiului.

Doi sfinți care poartă același nume și sunt sărbătoriți în zile consecutive, dar pe care îi despart aproape o mie de ani și lumi geografice cu totul diferite: unul provenea din elita Imperiului Roman, celălalt fusese un păstor de condiție modestă din satul Basarabov, aflat pe valea râului Lom, în nordul Bulgariei de astăzi.

În tradiția populară românească, Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru împărțeau anul păstorilor în două: primul deschidea sezonul cald, pe 23 aprilie, iar al doilea îl încheia, pe 26 octombrie, marcând începutul iernii pastorale. 

Dacă povestea lui Gheorghe este legată de începutul unui nou ciclu al naturii, cea a lui Dumitru vorbește despre încheierea lui, despre recoltele adunate, turmele coborâte din munți și pregătirile pentru iarnă.

Pentru a înțelege însă cum au ajuns cei doi Dimitrie să fie cinstiți în zile consecutive, trebuie să ne întoarcem la începutul poveștilor lor, cu multe secole înainte de apariția tradițiilor pe care le cunoaștem astăzi.

Un tânăr creștin în Imperiul Roman

Potrivit tradiției, Dimitrie s-a născut la Salonic, într-o perioadă în care orașul se număra printre cele mai importante centre ale Imperiului Roman.

Nu era o coincidență: Salonicul devenise una dintre reședințele preferate ale împăratului Galeriu, cel care îl îndemnase pe Dioclețian să declanșeze marea persecuție împotriva creștinilor din anul 303, în timpul căreia, potrivit tradiției, și-a găsit sfârșitul și Sfântul Gheorghe.

Palatul imperial, Arcul de Triumf și Rotonda lui Galeriu se păstrează, în parte, până astăzi, chiar în inima Salonicului. 

Astfel, cine vizitează orașul poate păși printre monumentele aceleiași lumi romane în care tradiția plasează viața tânărului Dimitrie.

Tradiția îl prezintă pe Dimitrie ca pe un tânăr provenit dintr-o familie de rang înalt, crescut în credința creștină, în secret, de către tatăl său, care ocupa o funcție importantă în administrația romană. 

Potrivit versiunilor mai târzii ale vieții sale, Dimitrie ar fi ajuns el însuși guvernator al provinciei, însă, în loc să-și ascundă credința pentru a-și proteja poziția, și-ar fi folosit autoritatea pentru a răspândi creștinismul.

Istoricii privesc aceste relatări cu rezervă, deoarece au fost consemnate la mult timp după evenimentele pe care le descriu. 

Dincolo de această incertitudine, tradiția păstrează însă imaginea unui om care avea totul de pierdut și care, cu toate acestea, a ales să nu-și ascundă credința.

Nestor și uriașul Lie

Episodul care avea să-i facă numele nemuritor este, potrivit tradiției, o poveste dramatică, petrecută în arena Salonicului.

Împăratul Galeriu, aflat în oraș, asista la spectacole de gladiatori, iar atracția principală era un luptător uriaș, de origine barbară, pe nume Lie. Acesta provoca la duel pe oricine îndrăznea să-l înfrunte, iar adversarii săi, mai ales creștini, sfârșeau adesea uciși.

Dimitrie, întemnițat între timp pentru credința sa, a primit vizita unui tânăr creștin pe nume Nestor, care hotărâse să-l înfrunte pe Lie și venise să-i ceară binecuvântarea.

Dimitrie l-a binecuvântat, iar Nestor a pășit în arenă, chemând în ajutor Dumnezeul lui Dimitrie. 

Astfel, spre uimirea mulțimii, tânărul a reușit să-l învingă pe uriaș și să-l arunce de pe platforma de luptă.

Înfuriat de moartea luptătorului său, împăratul a poruncit executarea lui Nestor, urmată de cea a lui Dimitrie, care, potrivit tradiției, a fost străpuns cu sulițele chiar în celula în care era închis.

Din această tradiție s-a dezvoltat și una dintre reprezentările cunoscute ale sfântului: Dimitrie în armură, cu lancea în mână, uneori călare și învingându-l  pe Lie. 

În iconografia ortodoxă, apare adesea pe un cal roșcat, spre deosebire de Sfântul Gheorghe, reprezentat de regulă pe un cal alb.  

Astfel, cei doi au ajuns să fie înfățișați ca sfinți militari și apărători ai credinței creștine.

Două orașe revendică povestea unui martir

Aici începe însă o parte mai puțin cunoscută a poveștii, care îl apropie pe Dimitrie de Sfântul Gheorghe prin aceeași nesiguranță a izvoarelor istorice.

Cele mai vechi dovezi certe ale cultului său la Salonic nu datează din vremea martiriului, ci din secolul al V-lea. 

Potrivit tradiției, un înalt demnitar roman, prefectul Leontios, ar fi fost vindecat în mod miraculos și, drept mulțumire, ar fi ridicat o biserică în cinstea sfântului.

Pornind de la această lipsă a mărturiilor contemporane, unii cercetători, începând cu savantul belgian Hippolyte Delehaye, au avansat o ipoteză surprinzătoare: Dimitrie ar fi fost martirizat, de fapt, la Sirmium, un important oraș roman aflat pe teritoriul Serbiei de astăzi. 

Potrivit acestei teorii, cultul său ar fi fost transferat ulterior la Salonic, odată cu mutarea centrului administrativ al regiunii.

Ipoteza rămâne controversată și nu a putut fi demonstrată definitiv. Totuși, dincolo de incertitudinile privind locul și împrejurările morții sale, tradiția păstrează amintirea unui creștin executat în timpul marilor persecuții declanșate de împărații romani la începutul secolului al IV-lea.

Iar cultul care s-a dezvoltat în jurul numelui său la Salonic avea să capete, de-a lungul secolelor, o asemenea importanță, încât sfântul a devenit unul dintre cei mai venerați protectori ai orașului, indiferent de întrebările pe care istoricii continuă să și le pună despre viața lui.

Bazilica și izvorul de mir

Biserica ridicată în secolul al V-lea a fost extinsă și transformată, de-a lungul timpului, într-o bazilică impunătoare, una dintre cele mai importante din lumea creștină răsăriteană. 

Potrivit tradiției, ea a fost construită deasupra locului în care Dimitrie ar fi fost întemnițat și ucis, în încăperile subterane ale unor băi romane.

Timp de secole, pelerinii au venit aici pentru a se închina la mormântul sfântului, despre care relatările medievale spuneau că izvora un mir parfumat, o substanță uleioasă căreia credincioșii îi atribuiau puteri vindecătoare.  

De aici provine și numele sub care Dimitrie avea să devină cunoscut: Izvorâtorul de Mir.

Mirul era strâns în mici recipiente și purtat de pelerini în diferite colțuri ale lumii creștine, iar faima minunilor atribuite sfântului a transformat Salonicul într-unul dintre marile centre de pelerinaj ale Imperiului Bizantin.

În 1917, un incendiu devastator a distrus o mare parte din bazilică, odată cu întinse cartiere ale Salonicului. Cercetările arheologice desfășurate ulterior au scos la lumină cripta și vestigiile băilor romane aflate sub biserică, confirmând existența unor construcții antice în locul asociat de tradiție cu martiriul lui Dimitrie, fără a putea demonstra însă că sfântul a fost într-adevăr întemnițat și ucis acolo.

Bazilica a fost reconstruită, iar astăzi se numără printre cele mai importante monumente creștine ale Greciei, fiind inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Apărătorul cetății

Dacă Sfântul Gheorghe a devenit, în timp, un protector al soldaților și al celor care porneau la luptă, Sfântul Dimitrie a căpătat un rol mai apropiat de viața unei comunități: acela de apărător al Salonicului.

La sfârșitul secolului al VI-lea și în secolul următor, când avarii și slavii au atacat și asediat în repetate rânduri orașul, locuitorii au început să povestească despre intervențiile miraculoase ale sfântului. 

Potrivit acestor relatări, Dimitrie ar fi apărut chiar pe zidurile cetății, îmbrăcat ca un soldat, pentru a-i încuraja pe apărători și a-i alunga pe atacatori.

Poveștile au fost adunate într-o lucrare cunoscută sub numele de Minunile Sfântului Dimitrie, care a devenit nu doar o mărturie despre credința locuitorilor, ci și o sursă prețioasă pentru istoria Salonicului în acele vremuri tulburi. 

Din paginile ei se desprinde imaginea unui oraș care își lega supraviețuirea atât de puterea zidurilor sale, cât și de protecția sfântului pe care îl considera propriul apărător.

Istoria avea însă să aducă o întorsătură surprinzătoare: popoarele slave care amenințaseră cândva Salonicul aveau să-l cinstească, la rândul lor, pe Sfântul Dimitrie.

Câteva secole mai târziu, doi frați originari chiar din Salonic, Chiril și Metodiu, au jucat un rol fundamental în creștinarea popoarelor slave și în dezvoltarea scrierii lor. 

Ei au creat primul alfabet destinat transcrierii limbii slave, alfabetul glagolitic, din care avea să se dezvolte, prin contribuția discipolilor lor, alfabetul chirilic, folosit până astăzi de numeroase popoare.

Astfel, odată cu creștinarea acestor popoare slave și cu apropierea lor de tradițiile religioase bizantine, cultul Sfântului Dimitrie s-a răspândit spre nord, în Bulgaria și, mai târziu, în Rusia, unde a devenit unul dintre cei mai venerați sfinți.

Revendicările Sfântului Dimitrie

Puține figuri sfinte au fost folosite atât de direct pentru a justifica ambiții politice și militare. 

În 1185, frații Petru și Asan, conducătorii răscoalei împotriva stăpânirii bizantine care avea să ducă la refacerea statului bulgar, au ridicat la Târnovo o biserică închinată Sfântului Dimitrie. 

Totodată, aceștia au răspândit ideea că sfântul părăsise Salonicul și trecuse de partea bulgarilor, oferind astfel răscoalei nu doar o justificare politică, ci și una religioasă: până și protectorul unuia dintre cele mai importante orașe bizantine părea să fi întors spatele imperiului.

Aproximativ două decenii mai târziu, istoria avea să ia o întorsătură neașteptată. 

După cucerirea și jefuirea Constantinopolului de către cruciați, în 1204, Salonicul a trecut sub stăpânire latină, devenind capitala unui regat nou-înființat. Doar trei ani mai târziu, în 1207, orașul avea să fie asediat de trupele țarului bulgar Kaloian.

Potrivit unei legende răspândite în tradiția bizantină, Sfântul Dimitrie însuși i-ar fi apărut țarului și l-ar fi străpuns cu sulița, provocându-i moartea și punând astfel capăt amenințării asupra Salonicului.

Paradoxul era evident: același sfânt pe care bulgarii îl revendicaseră drept protector al răscoalei lor era prezentat acum drept cel care îl pedepsise pe propriul lor conducător.

Puține episoade ilustrează mai bine felul în care sfinții militari au ajuns să fie revendicați de puteri rivale, fiecare convinsă că luptă sub protecția aceluiași sfânt.

Sâmedru: sfântul care închide anul

În Țările Române, Sfântul Dimitrie a devenit cunoscut sub numele de Sâmedru, una dintre cele mai importante figuri ale calendarului popular, alături de Sângiorz, numele dat Sfântului Gheorghe. 

Dacă Sângiorz marca începutul sezonului cald, Sâmedru vestea încheierea lui și începutul iernii pastorale.

Era perioada în care turmele coborau de la munte, se încheiau învoielile dintre proprietarii de animale și ciobani sau argați, se adunau ultimele recolte și se desfăceau butoaiele cu vinul nou. 

În credința populară, după Sâmedru, frigul începea să-și intre cu adevărat în drepturi, iar gospodăriile se pregăteau pentru lunile grele ale iernii.

Până și numele sfântului păstrează o legătură neașteptată cu lumea Antichității. Dimitrie provine din grecescul Demetrios, cu sensul de „aparținând Demetrei”, zeița grâului și a recoltelor în mitologia greacă.  

Această legătură de nume, alături de obiceiurile agricole asociate sărbătorii, i-a determinat pe unii cercetători să caute în tradițiile de Sâmedru urmele unor ritualuri mai vechi, legate de încheierea ciclului agricol.

Sărbătoarea avea însă și o dimensiune legată de pomenirea celor dispăruți. 

În unele regiuni, sâmbăta dinaintea lui Sâmedru era dedicată morților, fiind un prilej pentru pomenirea rudelor și a strămoșilor. 

Astfel, trecerea spre iarnă nu însemna doar sfârșitul muncilor agricole, ci și un moment în care cei vii își îndreptau gândurile către cei plecați dintre ei, păstrând o legătură simbolică între lumea de aici și cea de dincolo.

Celălalt Dimitrie: păstorul de la Basarabov

Povestea celor doi sfinți nu ar fi însă completă fără cel de-al doilea Dimitrie, cel pe care bucureștenii îl cinstesc de secole drept ocrotitor al orașului lor.

Sfântul Dimitrie cel Nou, cunoscut și sub numele de Dimitrie Basarabov, ar fi trăit în secolul al XIII-lea, într-un sat de pe valea râului Lom, în apropierea orașului Ruse, pe teritoriul Bulgariei de astăzi. 

Potrivit tradiției, provenea dintr-o familie de condiție modestă, care nu avusese mijloacele necesare pentru a-l trimite la școală. 

Ani la rând, Dimitrie ar fi îngrijit vitele și oile localnicilor, ducând o viață simplă, departe de învățătură, bogăție și funcții importante. 

Tocmai această existență lipsită de privilegii, dar dedicată rugăciunii și credinței, avea să-i aducă mai târziu cinstirea credincioșilor. 

Era, în multe privințe, opusul tânărului de origine nobilă din Salonicul roman, deși amândoi aveau să rămână în memoria creștină sub același nume.

⸻

Drumul moaștelor sale spre București s-a petrecut aproape cinci secole mai târziu, în timpul războiului ruso-turc din 1768–1774. 

Generalul rus Petru Saltîkov intenționa, potrivit relatărilor tradiționale, să ducă moaștele în Rusia, însă, la intervenția boierului Hagi Dimitrie, acestea au fost dăruite mitropolitului Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei.

La 13 iulie 1774, moaștele au fost așezate în Catedrala Mitropolitană (Patriarhală) din București, unde aveau să rămână până astăzi.  

Astfel, un sfânt care își petrecuse viața într-un sat de pe teritoriul Bulgariei a ajuns să fie unul dintre cei mai iubiți ocrotitori ai capitalei românești.

În secolele următoare, evlavia bucureștenilor față de Sfântul Dimitrie cel Nou a crescut mai ales în perioadele de încercare. 

Tradiția bisericească amintește ajutorul său în timpul epidemiei de ciumă din 1813–1815, al holerei din 1831 și al marelui incendiu care a devastat Bucureștiul în 1847. 

Pentru credincioși, izbăvirea din asemenea nenorociri a întărit convingerea că orașul se afla sub ocrotirea sfântului.

Recunoașterea oficială a acestei legături s-a făcut treptat. În 1792–1793, mitropolitul Filaret al II-lea l-a proclamat ocrotitor al Bucureștiului, iar în 1955, la inițiativa patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a hotărât extinderea cinstirii sale în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Astăzi, sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, pe 27 octombrie (imediat după Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir), adună anual la București numeroși pelerini veniți să se închine la moaștele sale. 

De asemenea, racla cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou este purtată în procesiune pe străzile capitalei, uneori alături de părticele din moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ale cărui principale relicve sunt păstrate  însă în bazilica închinată lui din Salonic.

Așa se întâlnesc, în cele din urmă, poveștile celor doi Dimitrie: unul, martir al Imperiului Roman și protector al Salonicului; celălalt, un păstor devenit monah, ale cărui moaște au ajuns să fie cinstite în inima Bucureștiului. 

Două vieți foarte diferite, despărțite de aproape un mileniu, dar unite în calendarul și credința românilor.