23 august 1944 – Ziua în care România și-a schimbat destinul

Puține zile din istoria României au avut puterea de a schimba, într-un timp atât de scurt, destinul unei națiuni. 23 august 1944 a fost una dintre ele.

În câteva ore, România și-a schimbat tabăra, conducătorul și viitorul.

 

Contextul istoric

Vara lui 1944 găsea România într-o poziție imposibilă. Germania nazistă, aliatul de până atunci, pierdea teren pe toate fronturile. 

În vest, Statele Unite și Marea Britanie debarcaseră în Normandia, deschizând acel al doilea front pe care Hitler îl temuse dintotdeauna. America intrase decisiv în Europa, iar pentru Germania era începutul sfârșitului. 

În est, Armata Roșie zdrobise rezistența germană și ajunsese la granițele României. Primele mari bătălii din Moldova – la Iași, Târgu Frumos sau Florești – arătaseră că războiul nu mai putea fi ținut departe. Frontul se prăbușea, iar capturarea țării de către sovietici era doar o chestiune de timp.

Pentru Hitler, România era vitală – fără petrolul de la Ploiești, tancurile și avioanele germane nu mai puteau funcționa. Pentru Stalin, România era poarta către Balcani și Europa Centrală. 

Țara devenise un teritoriu râvnit de ambele mari puteri, prinsă între doi coloși care se pregăteau de confruntarea finală.

În interior, mareșalul Ion Antonescu rămânea fidel lui Hitler, convins că România nu poate abandona Germania. 

Dar tot mai mulți români – inclusiv tânărul Rege Mihai și partidele din opoziție – știau că, dacă nu se rupe legătura cu nazismul, România risca să fie zdrobită din două direcții: de Wehrmacht, dacă încerca să iasă singură din război, și de sovietici, dacă rămânea mai departe aliată cu Hitler.

 23 august 1944 – Ziua decisivă

În dimineața aceea de august, Bucureștiul părea prins între două lumi. Soarele dogorea peste străzile prăfuite, iar oamenii își duceau treburile zilnice, fără să știe că, dincolo de rutina obișnuită, țara urma să fie smulsă dintr-o alianță și aruncată în alta. La Palatul Regal, însă, tensiunea era la cote maxime.

Tânărul Rege Mihai, în vârstă de doar 22 de ani, se pregătea să joace cea mai grea carte din viața sa. De câteva zile, știa că va trebui să-l înfrunte pe mareșalul Ion Antonescu, omul de fier al regimului, ce era convins că România trebuie să lupte până la capăt alături de Hitler. 

Când Antonescu a pășit în biroul de la Palat, atmosfera a devenit apăsătoare. Regele i-a cerut să accepte semnarea armistițiului cu Aliații, explicând că altfel România va fi distrusă între fronturile germane și sovietice. 

Mareșalul a refuzat categoric, la fel de rigid ca întotdeauna. Atunci, la semnalul prestabilit, ușile s-au deschis și garda regală a pătruns în încăpere. 

Antonescu a rămas înmărmurit, apoi ar fi strigat: „Trădare!”. În câteva clipe, conducătorul țării era arestat, iar istoria României lua o altă direcție.

Seara, românii au aflat vestea de la radio. Vocea regelui s-a auzit clar și ferm: România rupea alianța cu Germania și întorcea armele împotriva ei. 

Pentru o clipă, întreaga țară a rămas fără grai, apoi liniștea s-a spart în strigăte de bucurie și lacrimi. Mulți bucureșteni au ieșit pe străzi, arborând tricolorul și strigând „Trăiască Regele!”. 

Pentru alții, șocul a fost prea mare – era greu de înțeles cum, peste noapte, Germania, aliatul de ieri, devenise inamicul de azi.

Consecințele imediate

Euforia a fost de scurtă durată. Germanii nu aveau să accepte ușor această lovitură. La miezul nopții, sirenele au început să sune, iar cerul s-a umplut de avioanele Luftwaffe. 

Bombardamentele au transformat Bucureștiul într-un infern: clădiri prăbușite, tramvaie oprite în mijlocul străzii, oameni care alergau disperați spre adăposturi. Bucuria proclamației s-a amestecat cu teroarea exploziilor, iar Capitala a trăit o noapte de foc.

În aceleași ore, armata română trecea printr-o experiență dramatică. Ordinul era limpede: de acum înainte, germanii sunt inamici. 

Soldații povesteau mai târziu cum, în aceleași tranșee unde ieri împărțeau pâinea cu camarazii germani, astăzi primeau ordin să-i dezarmeze și să-i ia prizonieri. Șocul a fost uriaș, dar disciplina militară a învins: unitățile s-au regrupat și au început să lupte cu foștii aliați.

Astfel, în doar câteva zile, armata română, care cu o zi înainte lupta alături de ei, a reușit să dezarmeze și să captureze zeci de mii de soldați germani.

Totodată, Armata Roșie a intrat în România, profitând de situația creată. Pentru sovietici, mutarea României a deschis drumul spre Balcani și Europa Centrală, accelerând prăbușirea frontului german din est.

Consecințele pe termen lung

Lovitura de stat din 23 august nu a schimbat doar soarta unei zile, ci a întregului curs al războiului în sud-estul Europei.

Pe front, schimbarea a avut un efect imediat. Armata română a reușit să captureze peste 130.000 de soldați germani – una dintre cele mai mari capturi de pe întreg frontul de est. 

Ca să înțelegi dimensiunea, asta însemna mai mulți militari germani luați prizonieri decât reușiseră Franța în 1940, când se lăuda cu una dintre cele mai puternice armate ale lumii, sau Finlanda, care a întors și ea armele în 1944, dar fără să provoace un asemenea dezastru Wehrmachtului.

România a luptat până la sfârșitul războiului alături de sovietici, ajungând până în Cehoslovacia și Austria. Aproximativ 500.000 de soldați români au participat la aceste operațiuni, plătind un preț uriaș: peste 170.000 de morți, răniți și dispăruți.

Pe plan teritorial, România a avut o mare victorie diplomatică: a recuperat nord-vestul Transilvaniei, pierdut prin Dictatul de la Viena din 1940. Această revenire a fost confirmată în Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și a rămas una dintre puținele compensații reale ale schimbării de tabără.

Cu toate acestea, nu toate pierderile au putut fi reparate. Basarabia și nordul Bucovinei au rămas sub control sovietic, iar România a fost nevoită să accepte prezența Armatei Roșii pe teritoriul său. 

Pe plan intern, consecințele politice au fost radicale. Deși Regele Mihai devenise „eroul național” al momentului – primit chiar și cu Ordinul „Victoria” de la Stalin – gloria lui a fost de scurtă durată. 

Sovieticii au profitat de situație pentru a împinge treptat România în orbita lor de influență. Guvernele instalate după 1944 au devenit din ce în ce mai dominate de comuniști, iar în decembrie 1947, regele a fost forțat să abdice și să plece în exil.

În perioada comunistă, 23 august a fost transformată în cea mai mare sărbătoare națională. Timp de patru decenii, era celebrată cu parade gigantice, defilări pe bulevardul Magheru, muncitori „mobilizați” cu pancarte, copii costumați în pionieri și discursuri interminabile. 

Ironia sorții a făcut ca ziua unei lovituri de stat regale să devină, sub regimul comunist, simbolul „eliberării prin popor” și să fie rescrisă complet după logica propagandei.

Decizia regelui Mihai din 23 august 1944 stârnește controverse și astăzi. Pentru unii, a fost gestul care a scurtat războiul și a salvat România de un dezastru iminent, într-un moment în care bombardamentele sovietice loveau deja nordul țării. 

Pentru alții, a însemnat o dezonoare: întoarcerea armelor împotriva unui fost aliat, chiar și într-o situație disperată.

👉 A fost 23 august o victorie sau o trădare? Tu cum ai judeca această alegere, dacă ai fi fost în locul regelui?